Cenuşa aripilor frânte

Poţi să zbori cu aripi frânte?
Poţi să zâmbeşti ori să săruţi fără buze?
Nimeni nu mai poate fi ca înainte. Nimeni nu poate întoarce timpul. Pe jumătate adormit, pe jumătate amorţit te afli iar dat afară din templul cunoaşterii tale. Tu, maestrul, eşti alungat. Stai în faţa templului alungat de discipolii tăi. Pentru-că ai îndrăznit să araţi, să le dai din înţelepciunea ta. Le-ai arătat iubirea ta. Credinţa ta. Ai fost prea sincer.
Ai încercat să le araţi propria loc mărginire.

Nu a fost înţelept iar acum tragi. 
Iar ceea ce este mai rău ţi-au ars şi aripile zborului. Ţi-au luat astfel tot. A fost răzbunarea lor.
Aşa au crezut ei. Au crezut că-i tot!
Au încercat din nou. Iar acum încearcă să te îngroape. Adânc!
Dar nu ştiu că pământul îţi este aliat.
Nu ştiu că tu eşti sămânţă!
Iar cenuşa aripilor tale sfidează paradoxul lor.

Un copac chiar dacă este tăiat, rămâne mult timp tot acolo. Atât cât vrea el. Poate fi văzut. Doar de unii. Este acolo în dimineaţa zilei noi iar aerul din respect nu vrea să-i ia locul.
Este străveziu şi dacă ştii să-l simţi… vei constata că plânge.

Plânge de tine…
Plânge lumea toată!

Col.(R) dr. Avi Boboc

(10.12.2015)