Evadarea din…cunoscut

Este trecut de miezul nopţii. Somnul este pierdut. Nu încerc să-l regăsesc. Mă încăpăţânez să privesc o mică stea. Doar atât văd pe cerul nopţii, o mică stea pâlpâitoare. Câteodată doresc să vină mai repede dimineaţa. Lumina dimineţii. Găsesc că dimineaţa aduce un nou început. Acum este încă întuneric. Mă ridic anevoie şi-mi caut papucii. Este frig în casă, ori poate mi se pare că este frig. Este minunat să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu mirosul cafelei pe care tocmai ţi-o prepari chiar tu. Ziua trecută am tot încercat să mă caut. Dar m-am rătăcit în mine ca într-un oraş străin. Nu am regăsit nici un element cunoscut. Poate nu am căutat destul. Poate nu am ştiut să caut, poate nu a fost un motiv bine conturat. Asta ţine şi de scopul propus. Uneori sunt întrebat ce fac, ori dacă am făcut ceva. Pe moment sunt surprins de întrebare. Recunosc că uneori nu fac nimic. Că am chef să fac… nimic. Apoi nici nu trebuie să fac ceva. Şi cum nu găseşti un motiv, diferenţa dintre “a face” şi “a nu face” nu există. Uneori şi când faci ceva te întrebi apoi dacă a avut fapta ta vreun folos. În fiecare zi încercam să schiţăm o poveste. Poveste începută dar care în noaptea ce vine poate dispare. Încerci o alta, ori te agaţi de alta. Înainte aş fi dorit să-mi pun o oră doar pentru mine. Acum le am pe toate. Nu este bine nici aşa. Eşti captiv. În interiorul propriei tale existenţe. Îmi zic că subconştientul torturat de ceva sau cineva de care nu reuşesc să scap în stare de conştientă, evadează căutând o fisură şi caută. Caută zări de necuprins cu mintea. Iar de fiecare dată cu risipirea nopţii, rămâne în urmă visul. Totul pare o fatalitate. Este o fatalitate. Să vedem ce iese. Ce bine ar fi fost să fie! Altfel.

Acum ar mai fi doar trei zile.

(18.12./3:24)

Poveste de Craciun

Oare de ce ne plac poveştile? Mereu căutăm un loc în grădina fără de sfârşit a sufletului-poveste. Şi chiar de suntem obosiţi, ori supăraţi , ascultăm, ori fie ne aducem aminte de o poveste. Iar poveştile în Decembrie sunt cele mai frumoase. Vine Crăciunul, iar Crăciunul este bucurie, o mare bucurie.

 

Povestea bradului 

 

Era o zi friguroasă de sfârşit de toamnă. Zarea era albă şi largă. Frigul se-nteţeşte  purtat de vântul aspru şi sec. Loviţi de vântul rece cei doi călători au cerut ajutorul pădurii. Să-i apere, să-i sprijine. Au încercat la falnicul stejar. Dar stejarul a refuzat. Nu avea timp de asta, era preocupat de  el, de crengile şi frunzele lui. Veni rândul fagului. Dar nici el nu se învoi. Fructele sale se desprindeau uşor şi trebuiau apărate. Dintre toţi copacii pădurii doar bradul s-a învoit să-i apere, să le ofere adăpost. Chiar s-a bucurat. A spus; „Fructe nu am, frunzele mele sunt ace ascuţite şi nu mă tem nici de vânt ori furtună. De aceea vă poftesc să staţi lângă tulpina mea, iar crengile mele vă vor face acoperământ învelindu-vă trupurile voastre plăpânde”. Aşa au făcut şi bradul i-a apărat. Furtuna trecu, iar oameni au ieşit.  

Cei doi era Iisus şi Petru. Au mulţumit bradului. Iisus apoi i-a spus bradului; “Ca semn de preţuire veşnică îţi las frunzele mereu verzi, fie vară fie iarnă. Şi îţi mai dau ceva. Ca puii tăi în orice casă, fie de sărac, ori bogat, să bucuraţi inimile oamenilor şi mai ales copiilor, să fiţi ornaţi ca pentru sărbătoare, să luminaţi şi stăluciţi”.

Aşa au rămas de atunci. De aceea ornam bradul atât de frumos. Este povestea bradului. Iar bradul ne dă verdele minunat în iarna rece, dar mai ales ne dă mirosul său.

 

 Sub cetina verde de brad, aroma Sfântului Crăciun, sub fulgii de nea, cu colinde şi rugăciuni, aşteptăm Naşterea Domnului. Iar noi, ieri copii, acum prin copiii noştri, poate copiii copiilor noştri, aşteptam cu inimile bătând să spargă piepturile pe Moş Crăciun.

Şi nici un copil nu trebuie să stea singur în seara de Crăciun. Plata a vom avea  în bucuria care sclipeşte în ochişorii inocenţi ce vine să-nlocuiască pe acei părinţi absenţi.

Ascultă-mi Doamne rugămintea şi fă o minune!

Zi de iarnă, marţi, 2 Decembrie

Afară ninge liniştit şi-n casă nu prea arde focul. Ninge bine, deja sunt 15 centimetrii, iarna se anunţă grea. Nu prea arde focul, deşi ar putea arde, dorinţa, dar mai ales putilinţa este la mine. Dar poţi? Este pe barba ta, pe banii mei, vorba lui Moga. Gazul vine de la ruşi, iar ruşii ţi-l dau cu cât vor ei, dacă ţi-l mai dau, de ce nu ar face asta? Te rogi doar. Gazul intern merge la Niculae să împăieze elefanţi, ori… tot la ruşi. Aia de la ALRO. Şi uite aşa s-a dus şi Ziua Naţională. Am văzut şi chermeza(dar în interior) de la Palat. Lume multe, fericită, poze, selfie-uri. Atâţia fericiţi rar vezi!? Am văzut şi olteanul artizan pierzător de campanii. Acum ce să zic, omul este interesat, ori se dă cu stăpânul inelelor dosarelor sale, ori pune de un pact de…coabitare şi vânzare de partid. Ăsta este omul! Diliormănean!
Iar noi, cu noi, rămâne cum a fost. Şi cum a fost? Bine! Am trăit bine. Nu-i aşa? Asta nu am înţeles noi românii. Nu am înţeles că dacă votăm cum ne spune omul, adică ori să votăm, apoi după o săptămână să nu votăm, ori să votăm cu cineva blond, apoi neamţ, iese tot el desigur. Iar când nu iese, vine Curtea , tot era ăla cu dioptrii mari de minus 14, care se tot bagă în cadru la pupat dreapta. Uite aşa, vedem în spate la marea sărbătoare pe numărătorul voturilor victorioase, vedem predoi, hoţoi şi smardoi . Şi-i vom vedea. Ce-o să-i mai vedem!? Bine că ne-a spus CTP că sărbătoarea naţională a fost pe 16 noiembrie.

Răbdare şi tutun. Eu fără tutun.
Cu cafea!

Dr. Avi BOBOC