Este trecut de miezul nopţii. Somnul este
pierdut. Nu încerc să-l regăsesc. Mă încăpăţânez să privesc o mică stea. Doar
atât văd pe cerul nopţii, o mică stea pâlpâitoare. Câteodată doresc să vină mai
repede dimineaţa. Lumina dimineţii. Găsesc că dimineaţa aduce un nou început.
Acum este încă întuneric. Mă ridic anevoie şi-mi caut papucii. Este frig în
casă, ori poate mi se pare că este frig. Este minunat să te trezeşti în fiecare
dimineaţă cu mirosul cafelei pe care tocmai ţi-o prepari chiar tu. Ziua trecută am tot încercat să mă
caut. Dar m-am rătăcit în mine ca într-un oraş străin. Nu am regăsit nici un
element cunoscut. Poate nu am căutat destul. Poate nu am ştiut să caut, poate
nu a fost un motiv bine conturat. Asta ţine şi de scopul propus. Uneori sunt
întrebat ce fac, ori dacă am făcut ceva. Pe moment sunt surprins de întrebare.
Recunosc că uneori nu fac nimic. Că am chef să fac… nimic. Apoi nici nu trebuie
să fac ceva. Şi cum nu găseşti un motiv, diferenţa dintre “a face” şi “a nu
face” nu există. Uneori şi când faci ceva te întrebi apoi dacă a avut fapta ta
vreun folos. În fiecare zi încercam să schiţăm o poveste. Poveste începută dar
care în noaptea ce vine poate dispare. Încerci o alta, ori te agaţi de alta.
Înainte aş fi dorit să-mi pun o oră doar pentru mine. Acum le am pe toate. Nu
este bine nici aşa. Eşti captiv. În interiorul propriei tale existenţe. Îmi zic
că subconştientul torturat de ceva sau cineva de care nu reuşesc să scap în
stare de conştientă, evadează căutând o fisură şi caută. Caută zări de
necuprins cu mintea. Iar de fiecare dată cu risipirea nopţii, rămâne în urmă
visul. Totul pare o fatalitate. Este o fatalitate. Să vedem ce iese. Ce bine ar
fi fost să fie! Altfel.
Acum ar mai fi
doar trei zile.
(18.12./3:24)