Gandul zilei de luni

Mai oameni buni! Incepem o noua saptamana. O saptamana in care ne inchinam Sfintei Feciore. Adormirii ei si ridicarii la cer." Maria, cea plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata ... Sfanta Marie, Maica lui Dumnezeu, Roaga-Te pt noi pacatosii". Sa punem odata punctul pe "i"! Hai sa gandim! Putin imi pasa de Voiculescu, asa cum si de Nastase, ori altii. Nu am trait un minut, un singur minut ca ei. Dar altceva trebuie sa ne doara, sa ne ingrijoreze. REGRESUL nostru ca natiune, ca destin. Am involuat revenind in anii 1947-1950 prin justitie. Justitia politica, politia politica. Mai exact dosarele la comanda si ceea ce este mai rau, grav, facaturile ordinare. Oamenii acestia nu au fost, nu sunt curati, adaug si pe Gigi Becali aici, dar au fost condamnati, executa pedepse pe sentinte false, prin lipsa a probelor directe ori indirecte, pe "telepatii", pe "prejudiciul" cumparatorului de buna credinta, adica vina cumparatorului care da! Asa putem fi judecati toti!? Pentru mersul pe jos, pentru creditul luat, pentru copilul care-l cresti, ori pensia(s-a incercat dealtfel) nesimtita pe care o iei. Pentru burta ta "cea mare", care sufoca burta "supta" a muncitorului, pentru "ifosele" uneia care se dorea si se doreste inca presedinta, pentru "botoasa" care-si vede tara prea populata si nu mai are loc pentru a doua progenitura sidata. Toate astea au o cauza, un om. Apoi institutiile smintite aservite, justitia infecta. Urmeaza clasa politica greu sulfuroasa. Toate pe un popor care pe zi ce trece devine parca mai prost!

  Col. (r) dr. Avi BOBOC 

avi_boboc@yahoo.com

Amintiri necombatante(VI)
Racolarea ratată.

Secretar de partid pe facultatea de medicină militară, fostul I.M.M. era colonelul Mihai. I se spunea şi “Limba dulce!”. Şi asa era. Un om deosebit. Nu toţi oamenii din structurile fostului partid comunist erau îndoctrinaţi politic. A fost singurul ofiţer superior din structura conducerii militare a facultăţii care participa la examenele noastre. Venea, se prezenta, era imposibil de refuzat şi se aseza. Apoi ajuta efectiv. Era spre sfârşit de carieră. Putea să mai rămână încă vreo doi ani, dar altu-i visa locul. Doritorul era o figură cu trăsături frumoase, dar înşelătoare. Chestie familială se pare. Om alunecos, om multifaţetat. L-a înlocuit în dezamăgirea noastră. Aveam să aflam că era fratele unui cunoscut om. Acestuia i se spunea, spune, “şarpele cu ochelari”. De ce şarpele nu-mi imaginez? Probabil că era intuitiv, introspectiv, rafinat, ori poate prin ascuţimea minţii, inteligență, înțelepciunea , dar şi viclenia, răutatea şi perversitatea sa. Cu ochelarii este mai simplu, omul avea ochelari. Poate are şi acum. Unii spun că ar fi făcut şi încă face jocurile ţării post decembrie 22, 1989. Fratele mai mic nicicum de talia lui, dar trăia în spatele lui. Pregăteam lucrarea de diploma. Asta prin 1981, eram anul V. În sala de lectură doar eu. Şi vine omul, secretarul. Începe uşor şi pe departe cu ce fac, ce mai învârt. Apoi trece ex abrupto la fapte: „Spune , aud colegii tăi că vorbesc una, alta. Despre noi, facultate, vremuri. Tu eşti băiat bun, te ştiu, te-am urmărit demult. Îţi vezi de ale tale. Avem nevoie de oameni ca tine!” Am priceput imediat unde bătea. Omul voia să mă racoleze. Am rămas mut. A continuat: „Vezi, avem nevoie de informaţii, eu sunt disponibil oricând”. Mi-a revenit graiul . Am spus; Tovarăşe locotenent colonel, ştiu unde bateţi, mă vreţi informator. Nu-mi trădez colegii. Nu pot, apoi, nu ştiu nimic. Omul a zâmbit cu rânjetul său sarcastic caracteristic. S-a ofensat. A spus: „Bine! Voi ţine minte replica ta!” A plecat. S-a ţinut de cuvânt. Unii nu au făcut-o, îi ştiam, se ştiu, au ajuns în locuri bune. La finele anului sase, în perioada ante stagiatură am întârziat prea mult. 24 de ore. Toţi eram plecaţi acasă. Eu am fost informat mai târziu, degeaba căutările unui viitor secretar al CPUN care confundase Adjudul cu Aiudul! Eram un fel de dezertor. Noroc cu altul, vorba vine, care a venit după mine la 36 de ore şi tunurile s-au îndreptat spre el. Militar scăpasem dar…partidul condus de omul nostru nu a uitat ofensa. A vrut să mă pedepsească exemplar. Nu i-a ţinut. A intervenit cineva! Nu ştiu nici acum cine? Aşa am scăpat. Dar amintirea a rămas în memoria mea pentru vecie. Uneori mă întreb, dacă acceptam, unde eram acum. Poate bine, poate cu pensie bună, dar cu sufletul murdar. Aşa că prefer aşa cum sunt acum! Sărac şi curat. Vorba aia cu nea Nelu. Care Nelu? Ştiţi desigur!

Studenţie medicinistă militară

Eram studenţi în anul cinci. Anul 1981. Făceam stagiul de Pneumoftiziologie la spitalul Filaret. Unicul spital bucureştean. Profesor, eminentul ftiziolog, creator de disciplină şi clinică Constantin Anastasatu. S-a dus precum mulţi alţii în anul 1995, iar medicina românească a devenit mai săracă. Spitalul era undeva unde când treceai cu autobuzul vedeai crematoriul “Cenuşa”. Care când scotea fum negru avea activitate. Am ajuns la poarta spitalului. Noi o grupa de nouă studenţi medicinişti militari. De viitori medici militari. Intrare închisă ca la penitenciar. Am bătut. A ieşit portarul. Se uită lung la noi. Noi toţi tineri, toţi frumoşi, toţi militari. Cu frumoasa uniformă a Armatei Române. Cu vipuşca de catifea bordo şi semnul de armă având şarpele pe caduceu. Toţi locotenenţi cu epoletul alb şi cele două steluţe aurii. Portarul ne întreabă ce dorim? Pesemne era nou în activitate. Am rămas perplexi! Cum adică!? Eu cu o inspiraţie de moment spun: “Suntem pompierii, echipa de control!” A înmărmurit. Pompierii aveau aceeaşi culoare a vipuştii pantalonilor şi a epoletului. Atitudinea portarului s-a schimbat imediat. “Atunci poftiţi de intraţi, chiar vă rog!” Abia după ce am intrat i-am explicat. Suntem studenţi militari medicinişti în anul cinci. Facem stagiul de ftiziologie aici. A înţeles greu, dar a înţeles. Am intrat. În saloane toţi aveau tuberculoză. Asistentul de disciplină, un medic specialist femeie ne urma. Am întrebat: Nu vă este teama? Răspunsul a fost magistral. “Nu! Toţi am făcut tuberculoză. Acum avem inumitate. Vă facem şi vouă vaccin BCG!" Nu am mai spus nimic. Am rămas muţi!

Lumina palidă a serii
Uită-i pe toţi, dar mai ales pe toţi cei care te-au uitat! Dăţi o şansă ţie. Dăţi o şansă zilei de mâine care vine. Ştiu, viaţa este grea, iar noi nu mai avem răbdare. Iar când îţi doreşti ceva să nu alegi drumul scurt. Şi drumul nu este nici scut şi nici uşor. Uneori ne amintim de vremuri trecute. Ne apucă aşa o nostalgie a trecutului. Nostalgia sufletului cald de elev. Iar atunci când crezi că totul este perfect, că totul ţi se împlineşte, evenimentele iau întorsături curioase. Am fost un elev conştiincios. Mă pregăteam mult şi cu răbdare. Învăţam după amiaza. Atunci mi-am făcut lucrarea, am refăcut calculele. Era bine totul. La clopoţelul de sfârşit am predat lucrarea. Apoi am aşteptat rezultatul. În gând se cuibarea mereu impresia că am uitat ceva, că am greşit ceva, e suficientă doar o clipă de îndoială. Şi a venit ziua. Era ultima din trimestru şi an calendaristic şcolar, venea vacanţa de iarnă. Profesoara a inceput cu un laudatio. A unei lucrări de excepţie. Diferită în tot. În execuţie şi expresie. Dar anonimă! Lucrarea nu era semnată. A cui o fi? Nu ştiam! O colegă şi-a adus aminte că nu semnaseră lucrarea trimestrială. A primit-o cu felicitările de rigoare deşi o urma de îndoială era. Şi le-au primit toţi. Rămase una. Tot nesemnată. Rămăsesem eu. Mi-a dat-o. Avea nota şapte. Dar nu era a mea! Am motivat, dar nu m-a crezut. Trebuia să accept că pot lua şi o notă mică. Că uneori nu poţi face totul. Am protestat. Nu este a mea, nu este scrisul meu! Mi-a cerut caietul de teme. S-a uitat lung. A acceptat că nu este. Dar unde este? I-a trebuit puţin să afle. Era deşteaptă şi frumoasă. O admiram. Atunci o cheamă pe colega care-şi primise nota nemeritată cu teza. Este a ta? Da, este lucrarea mea! De ce ai tăcut, de ce nu ai spus că nu-i a ta? Nu a răspuns şi-a luat teza ei tăcută. Trecu ora, era ultima din trimestru. O geana de lumină, ultima, ca o chemare şi mângâiere a strălucit spre apusul serii. Se înserase. Luminile rare s-au aprins. Mergeam spre casa. S-a înnoptat bine. Încercam o bucurie ciuntită. Parcă-mi luase din strălucirea notei. Oare mă va felicita cineva? Se va bucura cineva? Da, s-a bucurat! Ingerul meu păzitor. Era ultimul stâlp luminat şi ajungeam acasă. Dintr-o dată a început să ningă cu fulgi mari. Se vedeau în lumina palidă a becului. Dansau rapizi, îmi mângâiau faţa. Atunci am ştiut. Ningea pentru mine!