Lumina palidă a serii
Uită-i pe toţi, dar mai ales pe toţi cei care te-au uitat! Dăţi o şansă ţie. Dăţi o şansă zilei de mâine care vine. Ştiu, viaţa este grea, iar noi nu mai avem răbdare. Iar când îţi doreşti ceva să nu alegi drumul scurt. Şi drumul nu este nici scut şi nici uşor. Uneori ne amintim de vremuri trecute. Ne apucă aşa o nostalgie a trecutului. Nostalgia sufletului cald de elev. Iar atunci când crezi că totul este perfect, că totul ţi se împlineşte, evenimentele iau întorsături curioase. Am fost un elev conştiincios. Mă pregăteam mult şi cu răbdare. Învăţam după amiaza. Atunci mi-am făcut lucrarea, am refăcut calculele. Era bine totul. La clopoţelul de sfârşit am predat lucrarea. Apoi am aşteptat rezultatul. În gând se cuibarea mereu impresia că am uitat ceva, că am greşit ceva, e suficientă doar o clipă de îndoială. Şi a venit ziua. Era ultima din trimestru şi an calendaristic şcolar, venea vacanţa de iarnă. Profesoara a inceput cu un laudatio. A unei lucrări de excepţie. Diferită în tot. În execuţie şi expresie. Dar anonimă! Lucrarea nu era semnată. A cui o fi? Nu ştiam! O colegă şi-a adus aminte că nu semnaseră lucrarea trimestrială. A primit-o cu felicitările de rigoare deşi o urma de îndoială era. Şi le-au primit toţi. Rămase una. Tot nesemnată. Rămăsesem eu. Mi-a dat-o. Avea nota şapte. Dar nu era a mea! Am motivat, dar nu m-a crezut. Trebuia să accept că pot lua şi o notă mică. Că uneori nu poţi face totul. Am protestat. Nu este a mea, nu este scrisul meu! Mi-a cerut caietul de teme. S-a uitat lung. A acceptat că nu este. Dar unde este? I-a trebuit puţin să afle. Era deşteaptă şi frumoasă. O admiram. Atunci o cheamă pe colega care-şi primise nota nemeritată cu teza. Este a ta? Da, este lucrarea mea! De ce ai tăcut, de ce nu ai spus că nu-i a ta? Nu a răspuns şi-a luat teza ei tăcută. Trecu ora, era ultima din trimestru. O geana de lumină, ultima, ca o chemare şi mângâiere a strălucit spre apusul serii. Se înserase. Luminile rare s-au aprins. Mergeam spre casa. S-a înnoptat bine. Încercam o bucurie ciuntită. Parcă-mi luase din strălucirea notei. Oare mă va felicita cineva? Se va bucura cineva? Da, s-a bucurat! Ingerul meu păzitor. Era ultimul stâlp luminat şi ajungeam acasă. Dintr-o dată a început să ningă cu fulgi mari. Se vedeau în lumina palidă a becului. Dansau rapizi, îmi mângâiau faţa. Atunci am ştiut. Ningea pentru mine!