Sufletul omului este divin, dar a omului şi drept, este
nemuritor
Amintirile sunt stropii de rouă din dimineţele senine şi
calde
Uliţele copilăriei
Erau ceva de neimaginat. Mai ales seara când oamenii reveneau
acasă. Din curţi răzbăteau mirosuri de mămăliguţă uşor afumată , de lapte cald,
ori de plăcintuţe precum florile adunate la mijloc, cu brânză dulce, făcute în
uleiul încins din ceaun. Era rai...raiul pe pământ!
Îşi mai aminteşte cineva de aparatele acelea relativ micuţe,
negre, prin care puteai privi clişee cu
imagini colorate? Diapozitiv cu diapozitiv înlănţuiau prin mişcarea lor manuală
o poveste frumoasă. Iar desenele erau minunate. Poveştile copilăriei noastre.
Unui astfel de aparat, în spate, montându-i-se un beculeţ mic, dar
puternic, prin lumină lui, reuşea să
proiecteze prin lentila din faţă, pe un cadru, un cerceaf alb de regulă, minunea
filmului.
Un astfel de aparat cumpărase un vecin de uliţă. Erau multe
uliţi, mai late, mai înguste, toate la drumul principal. Toate de pământ bătut.
Cu trotuare cu margine de piatră. Vecinul se numea Lucian. Era mult mai mare
decât mine, aşa cu vreo cinci ani. Sora lui, pare-mi-se Geta se numea, aşa o
ştiam eu, era şi ea mai mare decât mine. Doar cu un an. Ei bine, Geta avea să fie
prima fată care m-a sărutat din propria-i dorinţa. Ar fi vrut ea să-i fac tot! Dar
nu i-am făcut. Era o fata frumoasă, este o femeie frumoasă şi acum, nu ştiu pe
unde stă, o fi România, o fi altundeva, dar bine încă arată. Arăta mai exact acum
vreo patru, cinci ani. Ea m-a oprit în faţa magazinului din centrul oraşului
spunându-mi prenumele scurt şi de multe
ori buclucaş prin necunoaşterea semnificaţiei sale. Am fost pe moment uşor
bulversat. O femeie frumoasă într-o salopetă impecabilă şi cizme uşoare de
primăvară, cu eşarfă de mătase, acoperindu-i puţin din părul capului frumos şi un corp de divă care mă şi strigă. Dacă nu-mi
spunea cine este recunosc că nu aş fi găsit şi ştiut persoana copilăriei mele...
Dar să revin. Lucian cu mari eforturi pentru vremurile alea
cumpărase aparatul acela. Era ceva, era altceva. Dar mai ceva cred că a fost
când s-a auzit că dă filme. Omul, adică tânărul, să fi avut atunci 17-18 ani
învăţase economia capitalistă de piaţă. Cerea 50 de bani, ori 1 leu de persoană
în funcţie de rândul scaunului. Cine nu avea bani, oferea un biscuite, o
bomboană, ce putea fiecare. Dar mai scăpa şi fără bani, la miloagă , cum se
zice. Era băiat bun. Eu îl descoperisem odată în porumbul părinţilor cu o fată
cu care se iubea cu foc şi ştiindu-i secretul
mă favoriza.
Ei bine, într-o după amiază târzie, auzisem că dă film. Era
un flm din diapozitive de desen animat celebru. Eu ca de fiecare dată cu
Florin, prietenul meu mai mic cu un an. Un băiat bun şi blând cu un destin
tragic datorită părinţilor. Adică mai exact al unui tată rău şi fără minte. A
murit săracul demult. Făcuse epilepsie datorită bătăilor date. I-am găsit
crucea din întâmplare vizitându-mi bisericuţa veche, mică şi frumoasă şi
cimitirul natal acum vreo 8-10 ani, când mi-am concesionat un alt loc. În faţa
ca pentru un colonel al Armatei. I-a dispărut între timp şi crucea şi amintirea
pământeană. Nu am avut lumânare să-i
aprind, pentru el, dar i-am mângâiat numele şi vârsta lui de pe cruce. O vârsta
care abia împlinise cifra 3 la zeci. Cu Florin doream să intru în casa unde
proiecta filmul. În curte nici o mişcare. Strigam cât puteam numele omului, dar
nimic. Nici o mişcare. Era se vede ocupat şi concentrat pe film. Era responsabil
pentru banul luat. Apoi nici nu putea pleca, becul prin căldura degajată dacă
imaginea nu o schimba relativ repede clişeul putea lua foc. Ştiam că are un
câine rău, de aceea ezitam să intrăm prea mult în curte. Un câine mic, dar rău,
care şi muşca fără să stea prea mult să latre. Am sperat că o fi plecat şi el
cu alte treburi de câine. Am intrat mai mult. Florin în spatele meu. Când mai
aveam puţin de treptele casei, hopa câinele. Venea alegând din fundul curţii.
Am luat-o la goană spre poartă. Florin era înainte. Eu în spatele lui. Când a
ajuns la poartă din frică şi instinct a tras-o prinzându-mă în ea. Mi-a prins faţa. După două, trei secunde,
faţa s-a umplut de sânge. Mă speriasem. Sângele curgea de la pleoapa superioară
a ochiului stâng şi pielea frunţii. Curgea bine. Acasă aveam să mi-o iau. De la tata. El nu m-a
iertat niciodată. Nici când luam nota nouă nu mă ierta. Aşa era el, nu-l judec.
De atunci pe pielea frunţii păstrez o cicatrice orizontală
lungă de vreo 16 milimetri. Deasupra ochiului stâng. Se vede şi în foto
medalion.
Asta este istoria ei!
