Trebuia să aleagă. Era capătul de drum. Ori
rămâne în mica gară pe unica bancă şi sala rece cu geamuri sparte până
dimineaţă, când poate spera la o căruţă care aducea pe cineva la gară iar la
întoarcere mergeau împreună spre sat, ori pleca în noapte. Era iarnă, era frig.
Dar nu era un frig foarte pătrunzător. Apoi era târziu. Locomotiva mică cu
aburi abia trăgea cele trei vagoane clasa inferioară. Trebuia să ajungă la nouă seara, dar ajunseseră la zece. Mai erau
paisprezece kilometrii de drum. Drum de pământ. Se hotărâse. Va pleca. În trei,
patru ore, ajungea acasă. Nu putea sta. La piept, sub haina groasă de postav
avea într-o pungă de hârtie trei flacoane de penicilină şi trei fiole cu apă
distilată. Apăruseră din anul 1928. Întâi streptomicina, apoi penicilina. Dar
se găseau greu. Atât putuseră să cumpere, atât găsiseră. Era tot avansul său
luat cu o zi mai repede. Se şi împrumutase. Munca lui pe două săptămâni. Dar
ştia că chenzina era puţin mai mare şi rămânea şi pentru ceva mâncare. Fata lui
de sase ani, fetiţa lui mică, dar atât de inimoasă făcuse aprindere de plămâni.
Avea febră mare. Îl anunţase o rudă venită în oraş. De atunci nu mai avea
linişte. S-a învoit o zi, cea de mâine, sâmbătă. Acum se gândea la porţiunea cu
pădure. A făcut drumul de multe ori pe jos. Dar era vară. De n-ar veni lupii!
Mergea repede, îngreunat de gânduri. Repeta obsesiv Rugăciunea Inimii. Doamne
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Zăpada
începuse să scârţie sub tălpi. Făcuse cinci kilometrii. Era miezul nopţii şi
porţiunea cea mai grea de drum. Parcă văzute perechi de ochi lucitori. De sub
norii mari, luna ieşise răspândind o nefirească lumină. Mulţumi Domnului. Era
salvat! Grăbi pasul. De pe deal a văzut cătunul satului încă adormit. La unele case
se vedea o dâră firavă de fum. A ajuns. Bănuia că este trei din noapte. Găsi
fetiţa care gemea uşor. Frigea! Era parcă mai mică. Pe frunte avea mici
picături de sudoare. I-a luat mânuţa mică în palmă. Parcă o vedea în vară când
îl ajuta la muncă. „Tatii uite cherpedinul cerut”. Şotia a fugit şi a adus
moaşa. Era singura care ţinea tot satul. S-a mirat când a văzut flacoanele de
Penicilina G. Auzise că ar fi! După a doua injecţie febra a cedat. A deschis
ochii largi. O lacrimă mică i s-a prelins de la colţul ochişorului drept.
„Tatii, ai venit tatii! Iartă-mă că nu am fost cuminte!” Nu fata mea, tu eşti
cuminte, a spus înecându-şi cuvintele. Tu eşti mereu cuminte!
A.B.(28.10.2014)
