Amintiri necombatante(VI)
Racolarea ratată.
Secretar de partid pe facultatea de medicină militară, fostul I.M.M. era colonelul Mihai. I se spunea şi “Limba dulce!”. Şi asa era. Un om deosebit. Nu toţi oamenii din structurile fostului partid comunist erau îndoctrinaţi politic. A fost singurul ofiţer superior din structura conducerii militare a facultăţii care participa la examenele noastre. Venea, se prezenta, era imposibil de refuzat şi se aseza. Apoi ajuta efectiv. Era spre sfârşit de carieră. Putea să mai rămână încă vreo doi ani, dar altu-i visa locul. Doritorul era o figură cu trăsături frumoase, dar înşelătoare. Chestie familială se pare. Om alunecos, om multifaţetat. L-a înlocuit în dezamăgirea noastră. Aveam să aflam că era fratele unui cunoscut om. Acestuia i se spunea, spune, “şarpele cu ochelari”. De ce şarpele nu-mi imaginez? Probabil că era intuitiv, introspectiv, rafinat, ori poate prin ascuţimea minţii, inteligență, înțelepciunea , dar şi viclenia, răutatea şi perversitatea sa. Cu ochelarii este mai simplu, omul avea ochelari. Poate are şi acum. Unii spun că ar fi făcut şi încă face jocurile ţării post decembrie 22, 1989. Fratele mai mic nicicum de talia lui, dar trăia în spatele lui. Pregăteam lucrarea de diploma. Asta prin 1981, eram anul V. În sala de lectură doar eu. Şi vine omul, secretarul. Începe uşor şi pe departe cu ce fac, ce mai învârt. Apoi trece ex abrupto la fapte: „Spune , aud colegii tăi că vorbesc una, alta. Despre noi, facultate, vremuri. Tu eşti băiat bun, te ştiu, te-am urmărit demult. Îţi vezi de ale tale. Avem nevoie de oameni ca tine!” Am priceput imediat unde bătea. Omul voia să mă racoleze. Am rămas mut. A continuat: „Vezi, avem nevoie de informaţii, eu sunt disponibil oricând”. Mi-a revenit graiul . Am spus; Tovarăşe locotenent colonel, ştiu unde bateţi, mă vreţi informator. Nu-mi trădez colegii. Nu pot, apoi, nu ştiu nimic. Omul a zâmbit cu rânjetul său sarcastic caracteristic. S-a ofensat. A spus: „Bine! Voi ţine minte replica ta!” A plecat. S-a ţinut de cuvânt. Unii nu au făcut-o, îi ştiam, se ştiu, au ajuns în locuri bune. La finele anului sase, în perioada ante stagiatură am întârziat prea mult. 24 de ore. Toţi eram plecaţi acasă. Eu am fost informat mai târziu, degeaba căutările unui viitor secretar al CPUN care confundase Adjudul cu Aiudul! Eram un fel de dezertor. Noroc cu altul, vorba vine, care a venit după mine la 36 de ore şi tunurile s-au îndreptat spre el. Militar scăpasem dar…partidul condus de omul nostru nu a uitat ofensa. A vrut să mă pedepsească exemplar. Nu i-a ţinut. A intervenit cineva! Nu ştiu nici acum cine? Aşa am scăpat. Dar amintirea a rămas în memoria mea pentru vecie. Uneori mă întreb, dacă acceptam, unde eram acum. Poate bine, poate cu pensie bună, dar cu sufletul murdar. Aşa că prefer aşa cum sunt acum! Sărac şi curat. Vorba aia cu nea Nelu. Care Nelu? Ştiţi desigur!
duminică, 3 august 2014
Studenţie medicinistă militară
Eram studenţi în anul cinci. Anul 1981. Făceam stagiul de Pneumoftiziologie la spitalul Filaret. Unicul spital bucureştean. Profesor, eminentul ftiziolog, creator de disciplină şi clinică Constantin Anastasatu. S-a dus precum mulţi alţii în anul 1995, iar medicina românească a devenit mai săracă. Spitalul era undeva unde când treceai cu autobuzul vedeai crematoriul “Cenuşa”. Care când scotea fum negru avea activitate. Am ajuns la poarta spitalului. Noi o grupa de nouă studenţi medicinişti militari. De viitori medici militari. Intrare închisă ca la penitenciar. Am bătut. A ieşit portarul. Se uită lung la noi. Noi toţi tineri, toţi frumoşi, toţi militari. Cu frumoasa uniformă a Armatei Române. Cu vipuşca de catifea bordo şi semnul de armă având şarpele pe caduceu. Toţi locotenenţi cu epoletul alb şi cele două steluţe aurii. Portarul ne întreabă ce dorim? Pesemne era nou în activitate. Am rămas perplexi! Cum adică!? Eu cu o inspiraţie de moment spun: “Suntem pompierii, echipa de control!” A înmărmurit. Pompierii aveau aceeaşi culoare a vipuştii pantalonilor şi a epoletului. Atitudinea portarului s-a schimbat imediat. “Atunci poftiţi de intraţi, chiar vă rog!” Abia după ce am intrat i-am explicat. Suntem studenţi militari medicinişti în anul cinci. Facem stagiul de ftiziologie aici. A înţeles greu, dar a înţeles. Am intrat. În saloane toţi aveau tuberculoză. Asistentul de disciplină, un medic specialist femeie ne urma. Am întrebat: Nu vă este teama? Răspunsul a fost magistral. “Nu! Toţi am făcut tuberculoză. Acum avem inumitate. Vă facem şi vouă vaccin BCG!" Nu am mai spus nimic. Am rămas muţi!
Eram studenţi în anul cinci. Anul 1981. Făceam stagiul de Pneumoftiziologie la spitalul Filaret. Unicul spital bucureştean. Profesor, eminentul ftiziolog, creator de disciplină şi clinică Constantin Anastasatu. S-a dus precum mulţi alţii în anul 1995, iar medicina românească a devenit mai săracă. Spitalul era undeva unde când treceai cu autobuzul vedeai crematoriul “Cenuşa”. Care când scotea fum negru avea activitate. Am ajuns la poarta spitalului. Noi o grupa de nouă studenţi medicinişti militari. De viitori medici militari. Intrare închisă ca la penitenciar. Am bătut. A ieşit portarul. Se uită lung la noi. Noi toţi tineri, toţi frumoşi, toţi militari. Cu frumoasa uniformă a Armatei Române. Cu vipuşca de catifea bordo şi semnul de armă având şarpele pe caduceu. Toţi locotenenţi cu epoletul alb şi cele două steluţe aurii. Portarul ne întreabă ce dorim? Pesemne era nou în activitate. Am rămas perplexi! Cum adică!? Eu cu o inspiraţie de moment spun: “Suntem pompierii, echipa de control!” A înmărmurit. Pompierii aveau aceeaşi culoare a vipuştii pantalonilor şi a epoletului. Atitudinea portarului s-a schimbat imediat. “Atunci poftiţi de intraţi, chiar vă rog!” Abia după ce am intrat i-am explicat. Suntem studenţi militari medicinişti în anul cinci. Facem stagiul de ftiziologie aici. A înţeles greu, dar a înţeles. Am intrat. În saloane toţi aveau tuberculoză. Asistentul de disciplină, un medic specialist femeie ne urma. Am întrebat: Nu vă este teama? Răspunsul a fost magistral. “Nu! Toţi am făcut tuberculoză. Acum avem inumitate. Vă facem şi vouă vaccin BCG!" Nu am mai spus nimic. Am rămas muţi!
Lumina palidă a serii
Uită-i pe toţi, dar mai ales pe toţi cei care te-au uitat! Dăţi o şansă ţie. Dăţi o şansă zilei de mâine care vine. Ştiu, viaţa este grea, iar noi nu mai avem răbdare. Iar când îţi doreşti ceva să nu alegi drumul scurt. Şi drumul nu este nici scut şi nici uşor. Uneori ne amintim de vremuri trecute. Ne apucă aşa o nostalgie a trecutului. Nostalgia sufletului cald de elev. Iar atunci când crezi că totul este perfect, că totul ţi se împlineşte, evenimentele iau întorsături curioase. Am fost un elev conştiincios. Mă pregăteam mult şi cu răbdare. Învăţam după amiaza. Atunci mi-am făcut lucrarea, am refăcut calculele. Era bine totul. La clopoţelul de sfârşit am predat lucrarea. Apoi am aşteptat rezultatul. În gând se cuibarea mereu impresia că am uitat ceva, că am greşit ceva, e suficientă doar o clipă de îndoială. Şi a venit ziua. Era ultima din trimestru şi an calendaristic şcolar, venea vacanţa de iarnă. Profesoara a inceput cu un laudatio. A unei lucrări de excepţie. Diferită în tot. În execuţie şi expresie. Dar anonimă! Lucrarea nu era semnată. A cui o fi? Nu ştiam! O colegă şi-a adus aminte că nu semnaseră lucrarea trimestrială. A primit-o cu felicitările de rigoare deşi o urma de îndoială era. Şi le-au primit toţi. Rămase una. Tot nesemnată. Rămăsesem eu. Mi-a dat-o. Avea nota şapte. Dar nu era a mea! Am motivat, dar nu m-a crezut. Trebuia să accept că pot lua şi o notă mică. Că uneori nu poţi face totul. Am protestat. Nu este a mea, nu este scrisul meu! Mi-a cerut caietul de teme. S-a uitat lung. A acceptat că nu este. Dar unde este? I-a trebuit puţin să afle. Era deşteaptă şi frumoasă. O admiram. Atunci o cheamă pe colega care-şi primise nota nemeritată cu teza. Este a ta? Da, este lucrarea mea! De ce ai tăcut, de ce nu ai spus că nu-i a ta? Nu a răspuns şi-a luat teza ei tăcută. Trecu ora, era ultima din trimestru. O geana de lumină, ultima, ca o chemare şi mângâiere a strălucit spre apusul serii. Se înserase. Luminile rare s-au aprins. Mergeam spre casa. S-a înnoptat bine. Încercam o bucurie ciuntită. Parcă-mi luase din strălucirea notei. Oare mă va felicita cineva? Se va bucura cineva? Da, s-a bucurat! Ingerul meu păzitor. Era ultimul stâlp luminat şi ajungeam acasă. Dintr-o dată a început să ningă cu fulgi mari. Se vedeau în lumina palidă a becului. Dansau rapizi, îmi mângâiau faţa. Atunci am ştiut. Ningea pentru mine!
Uită-i pe toţi, dar mai ales pe toţi cei care te-au uitat! Dăţi o şansă ţie. Dăţi o şansă zilei de mâine care vine. Ştiu, viaţa este grea, iar noi nu mai avem răbdare. Iar când îţi doreşti ceva să nu alegi drumul scurt. Şi drumul nu este nici scut şi nici uşor. Uneori ne amintim de vremuri trecute. Ne apucă aşa o nostalgie a trecutului. Nostalgia sufletului cald de elev. Iar atunci când crezi că totul este perfect, că totul ţi se împlineşte, evenimentele iau întorsături curioase. Am fost un elev conştiincios. Mă pregăteam mult şi cu răbdare. Învăţam după amiaza. Atunci mi-am făcut lucrarea, am refăcut calculele. Era bine totul. La clopoţelul de sfârşit am predat lucrarea. Apoi am aşteptat rezultatul. În gând se cuibarea mereu impresia că am uitat ceva, că am greşit ceva, e suficientă doar o clipă de îndoială. Şi a venit ziua. Era ultima din trimestru şi an calendaristic şcolar, venea vacanţa de iarnă. Profesoara a inceput cu un laudatio. A unei lucrări de excepţie. Diferită în tot. În execuţie şi expresie. Dar anonimă! Lucrarea nu era semnată. A cui o fi? Nu ştiam! O colegă şi-a adus aminte că nu semnaseră lucrarea trimestrială. A primit-o cu felicitările de rigoare deşi o urma de îndoială era. Şi le-au primit toţi. Rămase una. Tot nesemnată. Rămăsesem eu. Mi-a dat-o. Avea nota şapte. Dar nu era a mea! Am motivat, dar nu m-a crezut. Trebuia să accept că pot lua şi o notă mică. Că uneori nu poţi face totul. Am protestat. Nu este a mea, nu este scrisul meu! Mi-a cerut caietul de teme. S-a uitat lung. A acceptat că nu este. Dar unde este? I-a trebuit puţin să afle. Era deşteaptă şi frumoasă. O admiram. Atunci o cheamă pe colega care-şi primise nota nemeritată cu teza. Este a ta? Da, este lucrarea mea! De ce ai tăcut, de ce nu ai spus că nu-i a ta? Nu a răspuns şi-a luat teza ei tăcută. Trecu ora, era ultima din trimestru. O geana de lumină, ultima, ca o chemare şi mângâiere a strălucit spre apusul serii. Se înserase. Luminile rare s-au aprins. Mergeam spre casa. S-a înnoptat bine. Încercam o bucurie ciuntită. Parcă-mi luase din strălucirea notei. Oare mă va felicita cineva? Se va bucura cineva? Da, s-a bucurat! Ingerul meu păzitor. Era ultimul stâlp luminat şi ajungeam acasă. Dintr-o dată a început să ningă cu fulgi mari. Se vedeau în lumina palidă a becului. Dansau rapizi, îmi mângâiau faţa. Atunci am ştiut. Ningea pentru mine!
sâmbătă, 26 iulie 2014
Amintiri necombatante(V)
Veni şi trecu vara anului 1977. Cutremurul din 4 martie lăsase urme adânci atât în oameni, de neînlocuit, dar şi în Facultatea de Medicină. Iar ca să nu caute cineva, le spun eu! Atunci am avut unica restanţă din toţi anii de facultate. Şi au fost sase. Nu mă prezentasem, de teamă, la examenul de Filozofie. Iar Filozofia era se pare cuiul anului unu. Ce profesor Andronescu de Anatonie, cel care dintr-o grupă de opt-nouă studenţi pica patru, ori cinci, iar la restul, doi, trei primeau nota 5, ori 6? Ce Biofizică sau Biochimie, Fiziologie, ori altceva? Profesorul Florian Georgescu conducea catedra de Filozofie. Era ultimul examen de an întâi. Am venit fireşte în toamnă şi l-am promovat, mi se pare cu nota 8(opt). Institutul Medico-Militar, de pe strada cu acelaşi nume, tocmai primise titultura de- Facultatea de Medicina Militară(1976). Comandantul ei era omul de aleasă valoare naţională dar şi medico-militară, colonelul medic doctor Jorj Petruşca. A fost poate unicul militar văzut cu o ţinută mereu impecabilă şi totdeauna în uniformă militară de culoare albă. Toamna anului doi a început cu două săptămâni de practică în agricultură, noi băieţii la porumb, fetele la mere. Zona subcarpatică, oraşul cu rezonanţă prahoveană, Băicoi. Trecu şi practica, facultatea se reparase după cutremur, intrasem în normalul anului. Disciplina Anatomie începea cu aparatul genito-urinar feminin. Aflând şi respectând un pont, am mers în spatele marilor săli de anatomie, cu nume de mare rezonanţă medicală, prof. dr. Francisc Iosif Rainer, acum nu l-am mai regăsit ca denumire de sală, să ne aducem “obiectul” muncii de un semestru. Fireşte acolo am negociat la sânge cu oamenii locului şi în schimbul unei sticle de coniac de un litru ne-am ales cadavrul. O femeie, se pare tânără, înaltă, blondă, îngrijită după unghiile ojate, fost probabil frumoasă. Când am pus-o pe masa de disecţie am descoperit grozăvia. Era împuşcată, două urme de glonţ îi străbateau frumosul şi doritul trup cândva. Dar eram mândrii, toate celelalte grupe de civili erau invidioşi de noi. Şi erau vreo 18 mese, deci 18 grupe în marea sală. Cei mai oropsiţi erau se pare cei care primiseră din oficiu o femeie mai mult lată decât înaltă, grasă şi de 1,50 m. La finalul orelor, erau două, am împachetat-o în feşi şi tifoane îmbibate cu bromocet, aşa era procedura şi am plecat spre case. Mirarea mare şi necazul nostru a fost la a doua venire. Frumoasa noastră a fost furată şi înlocuită, aţi ghicit bănuiesc, cu…grasa! Degeaba am protestat, eram doar o grupa de nouă studenţi militari, într-o mare serie de peste 100 de studenţi civili. Cine să te asculte!? Aşa că am tăcut. Şi am rămas cu grasa vreo săptămână. Am schimbat-o evident şi noi! Ştiam practica din armată! Nu se fură, se înlocuieşte!
Veni şi trecu vara anului 1977. Cutremurul din 4 martie lăsase urme adânci atât în oameni, de neînlocuit, dar şi în Facultatea de Medicină. Iar ca să nu caute cineva, le spun eu! Atunci am avut unica restanţă din toţi anii de facultate. Şi au fost sase. Nu mă prezentasem, de teamă, la examenul de Filozofie. Iar Filozofia era se pare cuiul anului unu. Ce profesor Andronescu de Anatonie, cel care dintr-o grupă de opt-nouă studenţi pica patru, ori cinci, iar la restul, doi, trei primeau nota 5, ori 6? Ce Biofizică sau Biochimie, Fiziologie, ori altceva? Profesorul Florian Georgescu conducea catedra de Filozofie. Era ultimul examen de an întâi. Am venit fireşte în toamnă şi l-am promovat, mi se pare cu nota 8(opt). Institutul Medico-Militar, de pe strada cu acelaşi nume, tocmai primise titultura de- Facultatea de Medicina Militară(1976). Comandantul ei era omul de aleasă valoare naţională dar şi medico-militară, colonelul medic doctor Jorj Petruşca. A fost poate unicul militar văzut cu o ţinută mereu impecabilă şi totdeauna în uniformă militară de culoare albă. Toamna anului doi a început cu două săptămâni de practică în agricultură, noi băieţii la porumb, fetele la mere. Zona subcarpatică, oraşul cu rezonanţă prahoveană, Băicoi. Trecu şi practica, facultatea se reparase după cutremur, intrasem în normalul anului. Disciplina Anatomie începea cu aparatul genito-urinar feminin. Aflând şi respectând un pont, am mers în spatele marilor săli de anatomie, cu nume de mare rezonanţă medicală, prof. dr. Francisc Iosif Rainer, acum nu l-am mai regăsit ca denumire de sală, să ne aducem “obiectul” muncii de un semestru. Fireşte acolo am negociat la sânge cu oamenii locului şi în schimbul unei sticle de coniac de un litru ne-am ales cadavrul. O femeie, se pare tânără, înaltă, blondă, îngrijită după unghiile ojate, fost probabil frumoasă. Când am pus-o pe masa de disecţie am descoperit grozăvia. Era împuşcată, două urme de glonţ îi străbateau frumosul şi doritul trup cândva. Dar eram mândrii, toate celelalte grupe de civili erau invidioşi de noi. Şi erau vreo 18 mese, deci 18 grupe în marea sală. Cei mai oropsiţi erau se pare cei care primiseră din oficiu o femeie mai mult lată decât înaltă, grasă şi de 1,50 m. La finalul orelor, erau două, am împachetat-o în feşi şi tifoane îmbibate cu bromocet, aşa era procedura şi am plecat spre case. Mirarea mare şi necazul nostru a fost la a doua venire. Frumoasa noastră a fost furată şi înlocuită, aţi ghicit bănuiesc, cu…grasa! Degeaba am protestat, eram doar o grupa de nouă studenţi militari, într-o mare serie de peste 100 de studenţi civili. Cine să te asculte!? Aşa că am tăcut. Şi am rămas cu grasa vreo săptămână. Am schimbat-o evident şi noi! Ştiam practica din armată! Nu se fură, se înlocuieşte!
joi, 24 iulie 2014
Roata vietii
O poveste. Descrierea ei nu are legatura cu realitatea. Este dintr-o carte, ori poate o viitoare carte. Nu stiu? Am gasit-o si o redau. Poate asa fug si norii de pe cer.
Mi-am adus aminte, acum cu ploile astea, de o fata. Eram student. Fin, subtirel si frumos. Era iarna. Iarna comunista, iarna cuminte, cu becuri aprinse din doi in doi stalpi. Stateam in gazda in Drumul Taberei. Fata, o ardeleanca frumoasa, cu frunte inalta de vestala, facea un stagiu de spital, ceva simplu, "nursing" mai mult. Era la cosmetica. Din Medias, fiica unui medic oncolog, care facea naveta la Sibiu. O chema Marcela. Ii stiu, retin si numele ei de familie, dar nu ar mai fi o poveste. Mult, mult mai experimentata in ale vietii, decat mine, un viitor medic. Atunci, seara, pe zapada si gheata drumului mergeam usor, la pas. Barfeam ale vietii timpuri. La un moment dat mi-a spus: "Nu vrei sa ma tragi!?" I-am apucat manusile mainilor frumoase si fine si am "tras-o" pe gheata, usor, pe ghetele ei, botinele ei frumoase. Avea un picior frumos. Vorbea frumos. Drumul trecea prin fata blocului meu. S-a autoinvitat. Atunci am stiut ca de fapt dorea celalalt "trag". Am evitat, invocand gazda, o "rusoaica" rea, artagoasa si batrana. A fost croitoreasa Studiourilor de Film Buftea. A facut hainele haiducilor. Cum sa duc o "fata" in casa ei? Era conditia de la inceput cu: "nu fete in casa mea!" Atunci a cerut un simplu pahar cu apa. I-am adus apa. Desigur ca nu dorea apa. A baut putin si apoi m-a privit lung. Apoi mi-a spus: "tu, ori esti ori un naiv incepator, ori un mare cunoscator. Nu stiu? Oricum este un mare pacat!". A plecat. Nu prea a mai mers relatia dupa. S-a racit usor, fiecare si-a vazut de drum. Nu am avut nimic fizic, nici macar un sarut. Mi-a scris o scrisoare dupa mult timp. Scria ceva despre ea, despre noi, despre trecut. Cred ca m-a admirat ca om. Apoi peste ani, venind de la Sebes, unde a fost primul meu loc de munca, am oprit in Sibiu. Atunci era hotelul, parca Continental, cel de 12 etaje din centru, acum vad ca se numeste altfel. Stiam bine Sibiul. Era spitalul care ma monitoriza medical. Acum imi amintesc o alta poveste, frumoasa, de fata Morgana, sensibila si tandra. Dar poate altadata. Sa revin. Aveam nevoie sa dau un telefon interurban, alea cu fise de 1 si 3 lei. Am mers in holul hotelului. La parter era un coafor. Acolo pe un fotoliu, statea Marcela. Ne-am privit, eu cat dadeam telefon. Era ea. Dar mult schimbata. Fata in special. Piciorul era tot frumos. Nu stiu ce au fetele din Ardeal cu fata. Imbatraneste prea repede si devin aspre, dure. Poate de la zambetul pierdut. Cred ca si-a adus aminte si ea de mine. Asa a ramas totul. O reamintire. Asta este viata. Un cerc, o rotatie in cerc. Dar vezi, aduce uneori oamenii fata in fata.
Mi-am adus aminte, acum cu ploile astea, de o fata. Eram student. Fin, subtirel si frumos. Era iarna. Iarna comunista, iarna cuminte, cu becuri aprinse din doi in doi stalpi. Stateam in gazda in Drumul Taberei. Fata, o ardeleanca frumoasa, cu frunte inalta de vestala, facea un stagiu de spital, ceva simplu, "nursing" mai mult. Era la cosmetica. Din Medias, fiica unui medic oncolog, care facea naveta la Sibiu. O chema Marcela. Ii stiu, retin si numele ei de familie, dar nu ar mai fi o poveste. Mult, mult mai experimentata in ale vietii, decat mine, un viitor medic. Atunci, seara, pe zapada si gheata drumului mergeam usor, la pas. Barfeam ale vietii timpuri. La un moment dat mi-a spus: "Nu vrei sa ma tragi!?" I-am apucat manusile mainilor frumoase si fine si am "tras-o" pe gheata, usor, pe ghetele ei, botinele ei frumoase. Avea un picior frumos. Vorbea frumos. Drumul trecea prin fata blocului meu. S-a autoinvitat. Atunci am stiut ca de fapt dorea celalalt "trag". Am evitat, invocand gazda, o "rusoaica" rea, artagoasa si batrana. A fost croitoreasa Studiourilor de Film Buftea. A facut hainele haiducilor. Cum sa duc o "fata" in casa ei? Era conditia de la inceput cu: "nu fete in casa mea!" Atunci a cerut un simplu pahar cu apa. I-am adus apa. Desigur ca nu dorea apa. A baut putin si apoi m-a privit lung. Apoi mi-a spus: "tu, ori esti ori un naiv incepator, ori un mare cunoscator. Nu stiu? Oricum este un mare pacat!". A plecat. Nu prea a mai mers relatia dupa. S-a racit usor, fiecare si-a vazut de drum. Nu am avut nimic fizic, nici macar un sarut. Mi-a scris o scrisoare dupa mult timp. Scria ceva despre ea, despre noi, despre trecut. Cred ca m-a admirat ca om. Apoi peste ani, venind de la Sebes, unde a fost primul meu loc de munca, am oprit in Sibiu. Atunci era hotelul, parca Continental, cel de 12 etaje din centru, acum vad ca se numeste altfel. Stiam bine Sibiul. Era spitalul care ma monitoriza medical. Acum imi amintesc o alta poveste, frumoasa, de fata Morgana, sensibila si tandra. Dar poate altadata. Sa revin. Aveam nevoie sa dau un telefon interurban, alea cu fise de 1 si 3 lei. Am mers in holul hotelului. La parter era un coafor. Acolo pe un fotoliu, statea Marcela. Ne-am privit, eu cat dadeam telefon. Era ea. Dar mult schimbata. Fata in special. Piciorul era tot frumos. Nu stiu ce au fetele din Ardeal cu fata. Imbatraneste prea repede si devin aspre, dure. Poate de la zambetul pierdut. Cred ca si-a adus aminte si ea de mine. Asa a ramas totul. O reamintire. Asta este viata. Un cerc, o rotatie in cerc. Dar vezi, aduce uneori oamenii fata in fata.
Este doar pentru lectura. Pentru frumos, uman, suflet. Avem nevoie mai mult ca oricand. Daca place, ma bucur sincer.
Dr. Avi Boboc
Dr. Avi Boboc
avi_boboc@yahoo.com
joi, 17 iulie 2014
Economie damboviteana de Harvard!
Fiindca cu actrite nu am cautare, cui ii mai arde de filme, vorbesc despre evaziune. Stiti cat reprezinta evaziunea romaneasca? Creste an de an in rapoartele oficiale romanesti dar si straine. Linia este continua, in sus! Intre: 25%, cel mai optimist procent romanesc si 45% procentul strain. Acum cat reprezinta in bani? Un calcul simplu este urmatorul: procentul si miliardul! La PIB! Si de EURO! Adica intre 25 si 45 de miliarde de euro. De ce se intampla asta? Datorita legislatiei permisive romanesti, facuta sa fie asa, al Codului Fiscal. Care “favorizeaza” evazionistul intern, de cel mult milioane de euro, suficient pentru romanasul cu cheag de Top Forbes , dar mai ales…pe cel strain, de miliarde de euro. Curios nu? Adica tot ala care vede evaziunea de 45%. Cine face evaziunea cea mai mare? Ati ghicit! Strainul, adica marile firme. Cat reprezinta asta? 70 % din evaziune. Doar maxim 30% este romaneasca. Adica aia cu: mondiali, imparati, regi, intern, international, costesti, cu salbe si pirande, ori alte locuri, toti tuciurii si: moguli, mogulasi, baroni, baronasi, tepari de port cu capatani, parlamentari, ministrii, justitie, politie, ONG-uri, fundatii, alcool, paine, carne, produse agricole, etc. Iar peste toti… ati ghicit, prezidelul-cotrocelul. Adica jucatorul suprem. Acum de unde rezulta asta, adica valoarea mare de 70% evaziune straina? Din valoarea profitului. Deci evaziunea profitului. Inadvertenta profitului, una cari la tine, una raportezi pentru impozit. De ce nu schimbi asta? Pentru ca aduci mereu argumentul tampit! Adica… pleaca astia cu investitia si te lasa-n curul gol. Precum redeventele de 1-2-3% din totalul profitului raportat. Ca la tampiti desigur! Apoi sunt comisioanele. Odata ce l-ai muls cum sa-i spui sa plece? Si uite asa se-nvarte roata economiei. Nu sunt bani de pensii. Alea cumulate cu ajutoarele sociale care fac 5, 5 milioane de suflete, cand pensionari curati sunt vreo 1,7 milioane, adica omul cu vechime de 30-40-45 de ani cu contributivitate, ori statut ocupational si moarte. Si uite asa se duce banul din bugetul consolidat din si de gherghine anual! Asta are peste 40 de ani de contributivitate! Uite asa sunt prea multi neproducatori de venituri. Solutia? Extinctia lor! Mama lor de “basinosi”! Nu-i asa?!
Intrebati un salariat si aflati raspunsul dat!
Intrebati un salariat si aflati raspunsul dat!
Dr. Avi Boboc
avi_boboc@yahoo.com
luni, 7 iulie 2014
Un rezumat politic
A mai trecut o zi.
O zi fără politică. Dar parcă poţi să nu scrii la cald? Viitorul acum nici pe
departe conturat, este mai încurcat ca niciodată. Pornind de la celebra
afirmaţie: “ştie mă, cum să nu ştie!”, mă tem că de atâta ştiut, dată atât
instituţional prin forţa şi justiţia aservita, cât şi mai ales prin oamenii
crescuţi, să iasă, aţi ghicit, aşa cum şi-a propus mereu. Nu ar fi prima dată! Jalnică ţară care alege ori dintre comunişti, ori
securişti şi informatori, ori corupţi şi mafioţi. Este mai mult decât evident
că fiind o colonie executam ordinele impuse. Îşi dau mâna, atât transatlanticii
cât şi europenii. Iar aştia ne vor cu
adevărat binele!? Astfel direcţia dată de popularii europeni şi coincidenta ori
nu, exprimată de uniunea-partid cu ieşirea de la guvernare să nu fi venit
tocmai întâmplător. Pentru prima dată, fiind la guvernare, ungurii basculează
şi lesne pot trăda. Chiar au afirmat, rămân până-n septembrie. De ce-i mai ţii
până atunci? Cine i-a adus este o alta poveste. Interesanta poveste! Apoi
aceiaşi populari europeni au înnebunit un partid considerat istoric, înfiinţat
în 24 mai 1875, acum învrăjbit de acelaşi personaj machiavellian care ne arată
a nu ştiu câta oară că în politică se pot folosi absolut orice mijloace pe
principiul “scopul scuză mijloacele”. Privind istoria recentă din ianuarie, mişcarea
s-a făcut în cel mai neaos stil românesc dâmboviţean. Vinzi pentru cel care da.
Ce dă? O funcţie nevestei. De ce-o fi vrut să o facă, să o obţină? Este o întrebare
grea care trebuie pusă femeii politician european, cu multiple implicaţii socio-politice,
strategice dar şi … fiziologice, de cuplu. Iar dacă eforii zei, in Sparta erau
cinci, la noi sunt nouă, au decis odată împotriva poporului, un partid rupe o
alianţă certificata masiv de electorat, se întoarce, pleacă dar mai ales
trădează acelaşi popor a doua oară. Astfel s-a complicat totul. Să-i mulţumim
deci omului zis galben care se vrea, nu se vrea, iar se vrea preşedinte de ţară.
Apoi etnicului neamţ tot gălbejit de culoarea partidului vândut tarabei
populare pentru rolul magistral jucat. Interesantă evoluţia dată tocmai lui? Şi
de cine? Acum i se pregăteşte sau nu dosarul ANI? Rămâne de văzut cum alege
dreapta. Poate este încă folositor. Ungureanul-uniune a jubilat, partidul
caracaleanului de 3-4 procente s-a reactivat, partidul fără electorat,
orientare si doctrină, trădător odată, aşteaptă evoluţiile, interesantă şi aici
mâna dată la ultima întâlnire cotrocenistă, iar ceilalţi încă divizaţi în
marea dreapta de opoziţie, de voie, de nevoie, îşi dau palma în turul doi de
scrutin. Cui îi iese jocul? Numai unui roman cu minte scurta, ca si memoria
romanului dealtfel nu ar şti!?
Ce este de făcut?
În conformitate cu poziţia mea, constantă de apolitic, care pune răul cel mai mic în fată, care se vede are parte în viaţă numai de rău, care nu cochetează nicicum cu partidul roşu, dovada faptul ca sunt şters la comentarii pe pagina premierului, după ce am fost şi bun, apoi indezirabil, dar care vrea dusă “dreptatea pana la capăt”, care a omorât oameni, destine, promisă prin dispariţia omului care a distrus totul, văd o singura ieşire. Aproape imposibilă. Adusă acum să fie imposibilă. A fost obţinută de un prezidenţiabil cu vreo 80% din electoratul prezent la vot in 20 mai 1990, prima şi de atunci ultima dată a unui unic tur de scrutin. Acum ar fi obţinerea a 50 % plus un vot din electorat în primul tur. Vis nu? Pentru a obţine asta premierul împins şi văd convins prezidenţiabil ar trebui să nu mai greşească. Dar greşeşte! Trebuie să câştige electoratul. Foarte greu! Apoi ar trebui să stabilească acum numărul populaţiei votante. Dar aşa cum nu a vrut la referendum, iar numărul a fost impus de ministrul de atunci de interne, nu va dori nici acum! Vom fi în curând ţara cu numărul populaţiei egal cu numărul de votanţi. Paradoxul românesc! Ar mai fi şi partidul liberal reformator care ar putea reconstrui uniunea. Are şi un prezidenţiabil, dar care nu realizează scopul în electorat. Astfel omul acum preşedinte de cel mai mare partid chiar de o fi să piardă guvernarea, prin moţiune de cenzură, poate şi parlamentul, ar fi preşedintele. Jucător ori nu, s-ar opune reformei anti oameni. Aşa că vom vota iar, de două ori şi va ieşi vorba generalisimului I.V.S. tot cel care numără şi care trebuie! Asta este soarta noastră! Soarta românului.
Ce este de făcut?
În conformitate cu poziţia mea, constantă de apolitic, care pune răul cel mai mic în fată, care se vede are parte în viaţă numai de rău, care nu cochetează nicicum cu partidul roşu, dovada faptul ca sunt şters la comentarii pe pagina premierului, după ce am fost şi bun, apoi indezirabil, dar care vrea dusă “dreptatea pana la capăt”, care a omorât oameni, destine, promisă prin dispariţia omului care a distrus totul, văd o singura ieşire. Aproape imposibilă. Adusă acum să fie imposibilă. A fost obţinută de un prezidenţiabil cu vreo 80% din electoratul prezent la vot in 20 mai 1990, prima şi de atunci ultima dată a unui unic tur de scrutin. Acum ar fi obţinerea a 50 % plus un vot din electorat în primul tur. Vis nu? Pentru a obţine asta premierul împins şi văd convins prezidenţiabil ar trebui să nu mai greşească. Dar greşeşte! Trebuie să câştige electoratul. Foarte greu! Apoi ar trebui să stabilească acum numărul populaţiei votante. Dar aşa cum nu a vrut la referendum, iar numărul a fost impus de ministrul de atunci de interne, nu va dori nici acum! Vom fi în curând ţara cu numărul populaţiei egal cu numărul de votanţi. Paradoxul românesc! Ar mai fi şi partidul liberal reformator care ar putea reconstrui uniunea. Are şi un prezidenţiabil, dar care nu realizează scopul în electorat. Astfel omul acum preşedinte de cel mai mare partid chiar de o fi să piardă guvernarea, prin moţiune de cenzură, poate şi parlamentul, ar fi preşedintele. Jucător ori nu, s-ar opune reformei anti oameni. Aşa că vom vota iar, de două ori şi va ieşi vorba generalisimului I.V.S. tot cel care numără şi care trebuie! Asta este soarta noastră! Soarta românului.
Dr. Avi Boboc
avi_boboc@yahoo.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)