Jocul păpuşarului

Am văzut un loc aici la mine, privind de jur împrejur, şi pe parcursul unui an, că soarele răsare dar şi apune pe el. Ce poate fi mai minunat ca dimineaţa în locul deschiderii internetului să aştepţi prima, mereu prima rază de soare a locului. Iar seara ca bonus să-l priveşti şi sa-ţi dea ca despărţire ultima rază pe ziua aceea. Frumos. Nu am cum să am locul acela, este undeva pe un colţ de deal şi pădure?

„Fiecare îşi are misiunea sa” – Nicolae Titulescu.
Câteodată misiunii omului i se mai dă un rol. Punctual. Faci , execuţi, nu te dai uşor. Dacă se potriveşte mănuşă pe felul tău de om, rolul prinde mai bine. Este ceea ce vedem acum de vreo cinci zile. Marele menestrel abil mânuitor, bine sfătuit, cu forţă susţinut (forţa a fost tot timpul cu el), aruncă ciozvârte de carne zemoase, suculente. Gloata înfometată aşteaptă, pândeşte, stă să sară. Executanţii fac inconştient, punctul contabilizat este trecut, mereu trecut, tabelei sale. Plină de punctele adunate, dincolo totdeauna zero. Iar gloata, aia săritoare constată că ciozvârta, ori nu merita, ori nu ajunge, ori este o carne inferioară. Dar votează. De aceea sunt asfaltatorii, băieţii destepţi, ori poate alţii, oameni de bine deci, cu banul dat să-l reprimească însutit apoi, ori chiar acciza, pusă lângă aia cea veche. Să iasă iar de-o punga-n mai, cu kilu de mălai, ulei, un vers sau poate o icoană.
Menestrelul aruncă şi cu autodenunţuri. Gândindu-se la ceea ce a fost odat’, dar totuşi foarte apropiat, la fel de bălai şi unduitor şolduros de copt, înaintea festinurilor la mese şi restaurante cu nume regale. Dar cine le bagă în seama. „Forţa” este doar cu el. Cu timpul, zborul, antemergătorii.

Iar astăzi la masa de lângă un lac, loc blestemat, pe scaune ale discordiei, se joacă o nouă rundă, a treia. A împărţelii prăzii. Obiectivul rămâne tot ăla care dă încă bine gloatei, a spus-o chiar menestrelul, nu se rupe, dar ceea ce se pune în traistă rămâne. Este „ciolanul” de supt! Guri multe şi lacome!