Vreau să trăiesc şi eu

 

Sunt zile, ca asta de marţi, când nu vreau politică. M-am săturat. Apoi ce să mai văd? Aceleaşi feţe ale tristelor făpturi impuse. Îşi plâng de milă că trăiesc prea bine. Au tot, iar eu trebuie să le şi mai ţin isonul. De dimineaţa până noaptea târziu. Să le văd la televiziuni pe care le scuipai mai ieri şi le înjurai "colonelul" făcut din fruntaş. Să uit de armonia mea interioară, să uit de poezie, să uit de frumos, să uit de faptul că Dumnezeu mi-a mai dat o zi să mă bucur, să admir, să văd pe cei dragi.

Să o iau de la capăt ajutând pe alţii să trăiască bine, să le fac rating-uri mari, salarii preţuite şi substanţiale de nababi, pe care desigur nu le comentez, dar nici nu pot să nu le văd. Să văd "ardei umpluţi", "pore"  şi "macovore"  care acum îmi spun că am votat prost schimbarea, că 60% am fost şterşi pe creier, că ce era şi s-a făcut împotriva mea a fost bine, că banul meu furat a ajutat benefic să am trotuare, gondole, terenuri, frunze, softuri.

O viaţă am, cu anul acesta din viaţă doar acum mă întâlnesc, trecut rămâne amintire. Încă nu am posibilitatea să-mi fac un “remake” a vârstei de 25 de ani a vieţii. Ce câştig?

În fiecare dimineaţă aştept ceva să se întâmple, să vină omul care să spună: ”de astăzi tot ce fac , fac pentru oameni, pentru bunăstarea lor şi pentru asta mă sacrific”. A face politică înseamnă sacrificiu în primul rând. Nu îmbogăţire, imunitate la furt, fărădelege. Mă iei şi pe mine părtaş la acţiunea ta. Mă fac că nu văd, îţi dau circumstanţe, te iert. Să văd revizuiri impuse a schimba ceva constituţional şi care sunt neconstituţionale în baza a ceea ce vreau a schimba.

Iar pe mine nu mă iartă nimeni. Plânge cineva pentru mine? Trebuie să-mi plătesc la timp dările, taxele, impozitele. Mai mari, mai multe. Altfel sunt scos. Din viaţă, colectivitate, circuit. Mi se doreşte şi ieşire onorabilă. Din sistem natural! Îmi plânge inima cum acum plătesc doar două utilităţi cât un salariu minim pe economie. Tac, asta ştiu să fac. Tac!

Uite de aceea astăzi politicianule nu te mai vreau să te văd. O zi pe săptămână lasă-mă să trăiesc!

 

 dr. Avi Boboc