Câteodată prefer să tac. Precum în şcoala pitagoriană. Se ştie că la intrarea în școală, discipolului i se prescria un anumit timp de tăcere. Fiecare avea timpul său, stabilit în funcție de capacitatea sa presupusă intelectuală. Discipolul tăcea și asculta tot ce spuneau alții timp de cel puțin doi ani. Cei care se găseau pe acest parcurs de tăcere și ascultau se numeau akustikoi (auditori). Cred că bine făceau. Trebuia să capeţi puterea de a spune ceva. Capacitatea de a spune ceva. Tăcând şi ascultând, discipolii "începeau să devină erudiţi" în ceea ce "se numea ekhemythia". Dar dacă tac nu înseamnă că nu sunt, ori că nu ştiu, că nu citesc, ci doar că subiectul nu mă interesează, ori poate chiar nu mă pricep, trebuind să mă documentez pentru cunoaştere. Percep rapid greşeala în scris, ori gândire, dar a şi comenta îţi trebuie profunzime, calitate şi cunoaştere. Citesc multe ştiri, mult can-can, care nu fac decât să-mi subestimeze permanent omenia, bunătatea, caracterul, uneori chiar inteligenţa. Iar persoanele publice care-mi sunt băgate zilnic pe gât, le cunosc bine. Le cunosc felul aluatului, caracterul, dorinţa. Am fost educat acasă şi mai ales în şcoală că omul este frumos. Ca oamenii sunt frumoşi. M-am întrebat apoi dacă tot sunt frumoşi, de ce fac fapte reprobabile, de nedescris, uneori războaie mondiale. De ce omoară deliberat. Mă tot întreb apoi, acum la maturitate, oare ce este frumos? Apoi găsim oameni care ajută! De ce şi pentru ce ajută? De ce fac bine, dacă primesc rău? Ajungi să spui despre un om că este frumos, că este bun, gândindu-i felul deosebit, că este de regula naiv, că nu merita să fie tratat aşa. Vorbim paradoxal de naivitatea intelectualului. Odată am fost păcălit şi eu. Cineva insista să-mi vândă ceva. A redus preţul la jumătatea celui iniţial cerut. Apoi mai mult. L-am luat mai mult ca să scap de om, îl am şi acum, ştiam ce este ceva prost. Este o copie a ceva bun, ceva făcut pe vapor cum se spune. Ceva care are valoarea chiar mai mică decât a ultimului preţ cerut de el. Personal ajut. Dar când solicit, rar, ajutorul cuiva nu-mi bat joc. Îi înţeleg necazul individului, zbaterea sa zilnică pentru un ban. Îl omenesc chiar cu mai mult. Dar nu vreau să mă considere fraier. Atunci nu mai are ce căuta lângă mine. Se spune că naivitatea este virtutea deplină, că poate ucide, că este o slăbiciune. Aşa o fi!? Dar trăim printre farisei, printre hoţi şi pungaşi, printre neamuri proaste, printre escroci. „Rămâneți naivi, rămâneți flămânzi” - așa își încheia Steve Jobs un discurs, în 2005, ținut în fața absolvenților de la Stanford. El povestea cum, datorită mai multor eșecuri, a reușit să creeze Apple-ul, să-l piardă, apoi să revină la compania de unde a fost dat afară; să reziste în fața bolii, care urma să-l doboare în câteva luni, însă el a reușit să mai „fure" de la viață câțiva ani. Și toate astea fiindcă era naiv, era un om bun. Dar el a fost omul Steve Jobs, iar ceea ce i sa întâmplat lui se întâmplă o singura dată, unui singur om, ales să fie deosebit. Iar nouă ne rămâne doar atât, să ieşim odată din naivitatea aceasta neproductivă.
Dr. Avi Boboc
