Ziua Vanatorilor de Munte, organizata de Primaria Targu Ocna

Comunicat de presă - Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu Ocna

Cu privire la activitățile comemorative dedicate Zilei Vânătorului de Munte

Vineri 31 octombrie 2014, elevii Școlii Naționale de Pregătire a Agenților de Penitenciare au participat la cea de-a IX-a ediție a manifestării, ZIUA VÂNĂTORILOR DE MUNTE' organizată de Primăria orașului stațiune Târgu Ocna și Batalionul 22 Cireșoaia' din localitatea Sfântul Gheorghe.

În cadrul programului, elevii școlii au defilat pe acordurile muzicii militare, alături de garda de onoare a  Batalionului 22 'Cireșoaia', reușind să atragă atenția și simpatia publicului din Târgu Ocna, prin tinerețea și prin ținuta lor deosebită, caracterizată prin ordine și disciplină.

Tinerii elevi au depus o coroană de flori, în memoria Batalionului de Vânători de Munte, care în primul război mondial sub comanda maiorului Virgil Bădulescu și-a demonstrat vitejia și spiritul de sacrificiu la Târgu Ocna, Cireșoaia, Coșna, Vrânceanu și Oituz. 'Corpul Vânătorilor de Munte', ca unitate de elită a armatei române a fost creat la 3 noiembrie 1916, prin transformarea Școlii Militare de Schiori București, în baza Ordinului nr. 294 a Marelui Cartier General și a fost organizat pe 3 batalioane cu 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanți. Din acea zi, în cazarmă Regimentului 4 Roșiori Cotroceni — București, au început să fie selectați viitorii vânători de munte, recrutați din întreaga armată.

Această decizie se impunea cu stringență deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului 1916, au demonstrat  că lipsa trupelor de vânători de munte a reprezentat un serios handicap pentru obținerea succesului în luptele pe teren muntos — împădurit.

Acest eveniment comemorativ al vânătorilor de munte este un bun prilej pentru a cultiva în conștiința viitorilor agenți de penitenciare sentimentele și valorile istorice autentice ale românilor și pentru a păstra vie imaginea luptătorilor pentru credința și dreptatea neamului.

Subcomisar de penitenciare Mihaela Brăila

Purtător de cuvânt

Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu Ocnă

Tata

Trebuia să aleagă. Era capătul de drum. Ori rămâne în mica gară pe unica bancă şi sala rece cu geamuri sparte până dimineaţă, când poate spera la o căruţă care aducea pe cineva la gară iar la întoarcere mergeau împreună spre sat, ori pleca în noapte. Era iarnă, era frig. Dar nu era un frig foarte pătrunzător. Apoi era târziu. Locomotiva mică cu aburi abia trăgea cele trei vagoane clasa inferioară. Trebuia să ajungă la nouă seara, dar ajunseseră la zece. Mai erau paisprezece kilometrii de drum. Drum de pământ. Se hotărâse. Va pleca. În trei, patru ore, ajungea acasă. Nu putea sta. La piept, sub haina groasă de postav avea într-o pungă de hârtie trei flacoane de penicilină şi trei fiole cu apă distilată. Apăruseră din anul 1928. Întâi streptomicina, apoi penicilina. Dar se găseau greu. Atât putuseră să cumpere, atât găsiseră. Era tot avansul său luat cu o zi mai repede. Se şi împrumutase. Munca lui pe două săptămâni. Dar ştia că chenzina era puţin mai mare şi rămânea şi pentru ceva mâncare. Fata lui de sase ani, fetiţa lui mică, dar atât de inimoasă făcuse aprindere de plămâni. Avea febră mare. Îl anunţase o rudă venită în oraş. De atunci nu mai avea linişte. S-a învoit o zi, cea de mâine, sâmbătă. Acum se gândea la porţiunea cu pădure. A făcut drumul de multe ori pe jos. Dar era vară. De n-ar veni lupii! Mergea repede, îngreunat de gânduri. Repeta obsesiv Rugăciunea Inimii. Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Zăpada începuse să scârţie sub tălpi. Făcuse cinci kilometrii. Era miezul nopţii şi porţiunea cea mai grea de drum. Parcă văzute perechi de ochi lucitori. De sub norii mari, luna ieşise răspândind o nefirească lumină. Mulţumi Domnului. Era salvat! Grăbi pasul. De pe deal a văzut cătunul satului încă adormit. La unele case se vedea o dâră firavă de fum. A ajuns. Bănuia că este trei din noapte. Găsi fetiţa care gemea uşor. Frigea! Era parcă mai mică. Pe frunte avea mici picături de sudoare. I-a luat mânuţa mică în palmă. Parcă o vedea în vară când îl ajuta la muncă. „Tatii uite cherpedinul cerut”. Şotia a fugit şi a adus moaşa. Era singura care ţinea tot satul. S-a mirat când a văzut flacoanele de Penicilina G. Auzise că ar fi! După a doua injecţie febra a cedat. A deschis ochii largi. O lacrimă mică i s-a prelins de la colţul ochişorului drept. „Tatii, ai venit tatii! Iartă-mă că nu am fost cuminte!” Nu fata mea, tu eşti cuminte, a spus înecându-şi cuvintele. Tu eşti mereu cuminte!

A.B.(28.10.2014)

Gândul zilei de marţi

Zece ani m-am trezit între 4:00 şi 4:30. Fără ceas totdeauna. Fie luni, marţi, miercuri ori joi, fie vineri. Iar ca să nu se supere sâmbăta şi duminica mă trezeam şi atunci. Ideea era că la ora 5:10 ori trecea maşina de transport, ori plecam cu maşina proprie. Destinaţia, serviciu, evident! Poate fi şi asta o viaţă! Eu mi-am ales-o. Drept consecinţă ceasul biologic încă mai lucrează. Gândesc că pentru egalitate încă vreo zece ani trebuie să treacă. Acum, ca de fiecare dată când mă trezesc, îmi zic în gând cu întristare dar şi bucurie, îmi pleacă maşina!
Asta este. Alegând două laturi umane aş spune că până acum am fost şi risipitor şi perdant. Dar mi-a rămas şi mie ceva acum. La ce am, nu mult, adaug şi amintirile. S-au adunat destule, sacul este plin. Câteodată bat prea tare să iasă din pereţii scoarţei cerebrale, unii spun că ar fi cortexului cingular posterior (CCP) şi trebuie să le dau drumul. Şi uite aşa hârtia imaculată a paginii se umple cu cuvinte. Conştientizarea sinelui este ceva personal. Nu-i aşa! Retrăim nemernicia de la cinci ani! Cine are urechi de auzit…sa audă. Cine are ochi de văzut…sa vadă. Cine are minte… să înţeleagă. Căile de pieire ale identităţii sunt felurite şi deosebite unele de altele. O săptămână de foc, a trecut doar o zi. Şi este doar începutul. Apar tot "cuci". Important este să treci peste intoxicări. Întrebam ieri un grup de tineri , sigur liceeni, ce câştigă să facă propagandă agresivă unui neamţ? "Nimic", au raspuns. Atunci de ce? Ce ne-au adus nemţii decât durere şi furăciune? "Berea!" au răspuns. Cam puţin! Poate berea, dar berea-i pe bani! Unii aduc în discuţii "mâini lungi". Nu fraţilor, oricât de lungi ar fi votează "stupid people". Aici nu ţine. A ţinut frauda Parisului, poate odată îşi dă drumul ăla la gură şi spune, dar la referendum nu a mai ţinut. A votat poporul. Deşi este ilegal chiar şi în ultimile 72 de ore înainte de primul tur se joacă tare. Apoi după va fi iadul pe pământ. Iadul lor cu vieţile noastre. . Dumnezeu să-i ierte şi să ne ierte pe toţi cei care am mai rămas. Şi să ne dea multa Înţelepciune!
Veţi vedea, veţi asista. Diavolul încă îl lucrează.
Iar noi deşi suntem puşi să trecem prin iad, avem doar o şansă. Să nu ne oprim!

Dr. Avi Boboc

Gandul zilei de luni

Mai oameni buni! Incepem o noua saptamana. O saptamana in care ne inchinam Sfintei Feciore. Adormirii ei si ridicarii la cer." Maria, cea plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata ... Sfanta Marie, Maica lui Dumnezeu, Roaga-Te pt noi pacatosii". Sa punem odata punctul pe "i"! Hai sa gandim! Putin imi pasa de Voiculescu, asa cum si de Nastase, ori altii. Nu am trait un minut, un singur minut ca ei. Dar altceva trebuie sa ne doara, sa ne ingrijoreze. REGRESUL nostru ca natiune, ca destin. Am involuat revenind in anii 1947-1950 prin justitie. Justitia politica, politia politica. Mai exact dosarele la comanda si ceea ce este mai rau, grav, facaturile ordinare. Oamenii acestia nu au fost, nu sunt curati, adaug si pe Gigi Becali aici, dar au fost condamnati, executa pedepse pe sentinte false, prin lipsa a probelor directe ori indirecte, pe "telepatii", pe "prejudiciul" cumparatorului de buna credinta, adica vina cumparatorului care da! Asa putem fi judecati toti!? Pentru mersul pe jos, pentru creditul luat, pentru copilul care-l cresti, ori pensia(s-a incercat dealtfel) nesimtita pe care o iei. Pentru burta ta "cea mare", care sufoca burta "supta" a muncitorului, pentru "ifosele" uneia care se dorea si se doreste inca presedinta, pentru "botoasa" care-si vede tara prea populata si nu mai are loc pentru a doua progenitura sidata. Toate astea au o cauza, un om. Apoi institutiile smintite aservite, justitia infecta. Urmeaza clasa politica greu sulfuroasa. Toate pe un popor care pe zi ce trece devine parca mai prost!

  Col. (r) dr. Avi BOBOC 

avi_boboc@yahoo.com

Amintiri necombatante(VI)
Racolarea ratată.

Secretar de partid pe facultatea de medicină militară, fostul I.M.M. era colonelul Mihai. I se spunea şi “Limba dulce!”. Şi asa era. Un om deosebit. Nu toţi oamenii din structurile fostului partid comunist erau îndoctrinaţi politic. A fost singurul ofiţer superior din structura conducerii militare a facultăţii care participa la examenele noastre. Venea, se prezenta, era imposibil de refuzat şi se aseza. Apoi ajuta efectiv. Era spre sfârşit de carieră. Putea să mai rămână încă vreo doi ani, dar altu-i visa locul. Doritorul era o figură cu trăsături frumoase, dar înşelătoare. Chestie familială se pare. Om alunecos, om multifaţetat. L-a înlocuit în dezamăgirea noastră. Aveam să aflam că era fratele unui cunoscut om. Acestuia i se spunea, spune, “şarpele cu ochelari”. De ce şarpele nu-mi imaginez? Probabil că era intuitiv, introspectiv, rafinat, ori poate prin ascuţimea minţii, inteligență, înțelepciunea , dar şi viclenia, răutatea şi perversitatea sa. Cu ochelarii este mai simplu, omul avea ochelari. Poate are şi acum. Unii spun că ar fi făcut şi încă face jocurile ţării post decembrie 22, 1989. Fratele mai mic nicicum de talia lui, dar trăia în spatele lui. Pregăteam lucrarea de diploma. Asta prin 1981, eram anul V. În sala de lectură doar eu. Şi vine omul, secretarul. Începe uşor şi pe departe cu ce fac, ce mai învârt. Apoi trece ex abrupto la fapte: „Spune , aud colegii tăi că vorbesc una, alta. Despre noi, facultate, vremuri. Tu eşti băiat bun, te ştiu, te-am urmărit demult. Îţi vezi de ale tale. Avem nevoie de oameni ca tine!” Am priceput imediat unde bătea. Omul voia să mă racoleze. Am rămas mut. A continuat: „Vezi, avem nevoie de informaţii, eu sunt disponibil oricând”. Mi-a revenit graiul . Am spus; Tovarăşe locotenent colonel, ştiu unde bateţi, mă vreţi informator. Nu-mi trădez colegii. Nu pot, apoi, nu ştiu nimic. Omul a zâmbit cu rânjetul său sarcastic caracteristic. S-a ofensat. A spus: „Bine! Voi ţine minte replica ta!” A plecat. S-a ţinut de cuvânt. Unii nu au făcut-o, îi ştiam, se ştiu, au ajuns în locuri bune. La finele anului sase, în perioada ante stagiatură am întârziat prea mult. 24 de ore. Toţi eram plecaţi acasă. Eu am fost informat mai târziu, degeaba căutările unui viitor secretar al CPUN care confundase Adjudul cu Aiudul! Eram un fel de dezertor. Noroc cu altul, vorba vine, care a venit după mine la 36 de ore şi tunurile s-au îndreptat spre el. Militar scăpasem dar…partidul condus de omul nostru nu a uitat ofensa. A vrut să mă pedepsească exemplar. Nu i-a ţinut. A intervenit cineva! Nu ştiu nici acum cine? Aşa am scăpat. Dar amintirea a rămas în memoria mea pentru vecie. Uneori mă întreb, dacă acceptam, unde eram acum. Poate bine, poate cu pensie bună, dar cu sufletul murdar. Aşa că prefer aşa cum sunt acum! Sărac şi curat. Vorba aia cu nea Nelu. Care Nelu? Ştiţi desigur!

Studenţie medicinistă militară

Eram studenţi în anul cinci. Anul 1981. Făceam stagiul de Pneumoftiziologie la spitalul Filaret. Unicul spital bucureştean. Profesor, eminentul ftiziolog, creator de disciplină şi clinică Constantin Anastasatu. S-a dus precum mulţi alţii în anul 1995, iar medicina românească a devenit mai săracă. Spitalul era undeva unde când treceai cu autobuzul vedeai crematoriul “Cenuşa”. Care când scotea fum negru avea activitate. Am ajuns la poarta spitalului. Noi o grupa de nouă studenţi medicinişti militari. De viitori medici militari. Intrare închisă ca la penitenciar. Am bătut. A ieşit portarul. Se uită lung la noi. Noi toţi tineri, toţi frumoşi, toţi militari. Cu frumoasa uniformă a Armatei Române. Cu vipuşca de catifea bordo şi semnul de armă având şarpele pe caduceu. Toţi locotenenţi cu epoletul alb şi cele două steluţe aurii. Portarul ne întreabă ce dorim? Pesemne era nou în activitate. Am rămas perplexi! Cum adică!? Eu cu o inspiraţie de moment spun: “Suntem pompierii, echipa de control!” A înmărmurit. Pompierii aveau aceeaşi culoare a vipuştii pantalonilor şi a epoletului. Atitudinea portarului s-a schimbat imediat. “Atunci poftiţi de intraţi, chiar vă rog!” Abia după ce am intrat i-am explicat. Suntem studenţi militari medicinişti în anul cinci. Facem stagiul de ftiziologie aici. A înţeles greu, dar a înţeles. Am intrat. În saloane toţi aveau tuberculoză. Asistentul de disciplină, un medic specialist femeie ne urma. Am întrebat: Nu vă este teama? Răspunsul a fost magistral. “Nu! Toţi am făcut tuberculoză. Acum avem inumitate. Vă facem şi vouă vaccin BCG!" Nu am mai spus nimic. Am rămas muţi!

Lumina palidă a serii
Uită-i pe toţi, dar mai ales pe toţi cei care te-au uitat! Dăţi o şansă ţie. Dăţi o şansă zilei de mâine care vine. Ştiu, viaţa este grea, iar noi nu mai avem răbdare. Iar când îţi doreşti ceva să nu alegi drumul scurt. Şi drumul nu este nici scut şi nici uşor. Uneori ne amintim de vremuri trecute. Ne apucă aşa o nostalgie a trecutului. Nostalgia sufletului cald de elev. Iar atunci când crezi că totul este perfect, că totul ţi se împlineşte, evenimentele iau întorsături curioase. Am fost un elev conştiincios. Mă pregăteam mult şi cu răbdare. Învăţam după amiaza. Atunci mi-am făcut lucrarea, am refăcut calculele. Era bine totul. La clopoţelul de sfârşit am predat lucrarea. Apoi am aşteptat rezultatul. În gând se cuibarea mereu impresia că am uitat ceva, că am greşit ceva, e suficientă doar o clipă de îndoială. Şi a venit ziua. Era ultima din trimestru şi an calendaristic şcolar, venea vacanţa de iarnă. Profesoara a inceput cu un laudatio. A unei lucrări de excepţie. Diferită în tot. În execuţie şi expresie. Dar anonimă! Lucrarea nu era semnată. A cui o fi? Nu ştiam! O colegă şi-a adus aminte că nu semnaseră lucrarea trimestrială. A primit-o cu felicitările de rigoare deşi o urma de îndoială era. Şi le-au primit toţi. Rămase una. Tot nesemnată. Rămăsesem eu. Mi-a dat-o. Avea nota şapte. Dar nu era a mea! Am motivat, dar nu m-a crezut. Trebuia să accept că pot lua şi o notă mică. Că uneori nu poţi face totul. Am protestat. Nu este a mea, nu este scrisul meu! Mi-a cerut caietul de teme. S-a uitat lung. A acceptat că nu este. Dar unde este? I-a trebuit puţin să afle. Era deşteaptă şi frumoasă. O admiram. Atunci o cheamă pe colega care-şi primise nota nemeritată cu teza. Este a ta? Da, este lucrarea mea! De ce ai tăcut, de ce nu ai spus că nu-i a ta? Nu a răspuns şi-a luat teza ei tăcută. Trecu ora, era ultima din trimestru. O geana de lumină, ultima, ca o chemare şi mângâiere a strălucit spre apusul serii. Se înserase. Luminile rare s-au aprins. Mergeam spre casa. S-a înnoptat bine. Încercam o bucurie ciuntită. Parcă-mi luase din strălucirea notei. Oare mă va felicita cineva? Se va bucura cineva? Da, s-a bucurat! Ingerul meu păzitor. Era ultimul stâlp luminat şi ajungeam acasă. Dintr-o dată a început să ningă cu fulgi mari. Se vedeau în lumina palidă a becului. Dansau rapizi, îmi mângâiau faţa. Atunci am ştiut. Ningea pentru mine!