Evadarea din…cunoscut

Este trecut de miezul nopţii. Somnul este pierdut. Nu încerc să-l regăsesc. Mă încăpăţânez să privesc o mică stea. Doar atât văd pe cerul nopţii, o mică stea pâlpâitoare. Câteodată doresc să vină mai repede dimineaţa. Lumina dimineţii. Găsesc că dimineaţa aduce un nou început. Acum este încă întuneric. Mă ridic anevoie şi-mi caut papucii. Este frig în casă, ori poate mi se pare că este frig. Este minunat să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu mirosul cafelei pe care tocmai ţi-o prepari chiar tu. Ziua trecută am tot încercat să mă caut. Dar m-am rătăcit în mine ca într-un oraş străin. Nu am regăsit nici un element cunoscut. Poate nu am căutat destul. Poate nu am ştiut să caut, poate nu a fost un motiv bine conturat. Asta ţine şi de scopul propus. Uneori sunt întrebat ce fac, ori dacă am făcut ceva. Pe moment sunt surprins de întrebare. Recunosc că uneori nu fac nimic. Că am chef să fac… nimic. Apoi nici nu trebuie să fac ceva. Şi cum nu găseşti un motiv, diferenţa dintre “a face” şi “a nu face” nu există. Uneori şi când faci ceva te întrebi apoi dacă a avut fapta ta vreun folos. În fiecare zi încercam să schiţăm o poveste. Poveste începută dar care în noaptea ce vine poate dispare. Încerci o alta, ori te agaţi de alta. Înainte aş fi dorit să-mi pun o oră doar pentru mine. Acum le am pe toate. Nu este bine nici aşa. Eşti captiv. În interiorul propriei tale existenţe. Îmi zic că subconştientul torturat de ceva sau cineva de care nu reuşesc să scap în stare de conştientă, evadează căutând o fisură şi caută. Caută zări de necuprins cu mintea. Iar de fiecare dată cu risipirea nopţii, rămâne în urmă visul. Totul pare o fatalitate. Este o fatalitate. Să vedem ce iese. Ce bine ar fi fost să fie! Altfel.

Acum ar mai fi doar trei zile.

(18.12./3:24)

Poveste de Craciun

Oare de ce ne plac poveştile? Mereu căutăm un loc în grădina fără de sfârşit a sufletului-poveste. Şi chiar de suntem obosiţi, ori supăraţi , ascultăm, ori fie ne aducem aminte de o poveste. Iar poveştile în Decembrie sunt cele mai frumoase. Vine Crăciunul, iar Crăciunul este bucurie, o mare bucurie.

 

Povestea bradului 

 

Era o zi friguroasă de sfârşit de toamnă. Zarea era albă şi largă. Frigul se-nteţeşte  purtat de vântul aspru şi sec. Loviţi de vântul rece cei doi călători au cerut ajutorul pădurii. Să-i apere, să-i sprijine. Au încercat la falnicul stejar. Dar stejarul a refuzat. Nu avea timp de asta, era preocupat de  el, de crengile şi frunzele lui. Veni rândul fagului. Dar nici el nu se învoi. Fructele sale se desprindeau uşor şi trebuiau apărate. Dintre toţi copacii pădurii doar bradul s-a învoit să-i apere, să le ofere adăpost. Chiar s-a bucurat. A spus; „Fructe nu am, frunzele mele sunt ace ascuţite şi nu mă tem nici de vânt ori furtună. De aceea vă poftesc să staţi lângă tulpina mea, iar crengile mele vă vor face acoperământ învelindu-vă trupurile voastre plăpânde”. Aşa au făcut şi bradul i-a apărat. Furtuna trecu, iar oameni au ieşit.  

Cei doi era Iisus şi Petru. Au mulţumit bradului. Iisus apoi i-a spus bradului; “Ca semn de preţuire veşnică îţi las frunzele mereu verzi, fie vară fie iarnă. Şi îţi mai dau ceva. Ca puii tăi în orice casă, fie de sărac, ori bogat, să bucuraţi inimile oamenilor şi mai ales copiilor, să fiţi ornaţi ca pentru sărbătoare, să luminaţi şi stăluciţi”.

Aşa au rămas de atunci. De aceea ornam bradul atât de frumos. Este povestea bradului. Iar bradul ne dă verdele minunat în iarna rece, dar mai ales ne dă mirosul său.

 

 Sub cetina verde de brad, aroma Sfântului Crăciun, sub fulgii de nea, cu colinde şi rugăciuni, aşteptăm Naşterea Domnului. Iar noi, ieri copii, acum prin copiii noştri, poate copiii copiilor noştri, aşteptam cu inimile bătând să spargă piepturile pe Moş Crăciun.

Şi nici un copil nu trebuie să stea singur în seara de Crăciun. Plata a vom avea  în bucuria care sclipeşte în ochişorii inocenţi ce vine să-nlocuiască pe acei părinţi absenţi.

Ascultă-mi Doamne rugămintea şi fă o minune!

Zi de iarnă, marţi, 2 Decembrie

Afară ninge liniştit şi-n casă nu prea arde focul. Ninge bine, deja sunt 15 centimetrii, iarna se anunţă grea. Nu prea arde focul, deşi ar putea arde, dorinţa, dar mai ales putilinţa este la mine. Dar poţi? Este pe barba ta, pe banii mei, vorba lui Moga. Gazul vine de la ruşi, iar ruşii ţi-l dau cu cât vor ei, dacă ţi-l mai dau, de ce nu ar face asta? Te rogi doar. Gazul intern merge la Niculae să împăieze elefanţi, ori… tot la ruşi. Aia de la ALRO. Şi uite aşa s-a dus şi Ziua Naţională. Am văzut şi chermeza(dar în interior) de la Palat. Lume multe, fericită, poze, selfie-uri. Atâţia fericiţi rar vezi!? Am văzut şi olteanul artizan pierzător de campanii. Acum ce să zic, omul este interesat, ori se dă cu stăpânul inelelor dosarelor sale, ori pune de un pact de…coabitare şi vânzare de partid. Ăsta este omul! Diliormănean!
Iar noi, cu noi, rămâne cum a fost. Şi cum a fost? Bine! Am trăit bine. Nu-i aşa? Asta nu am înţeles noi românii. Nu am înţeles că dacă votăm cum ne spune omul, adică ori să votăm, apoi după o săptămână să nu votăm, ori să votăm cu cineva blond, apoi neamţ, iese tot el desigur. Iar când nu iese, vine Curtea , tot era ăla cu dioptrii mari de minus 14, care se tot bagă în cadru la pupat dreapta. Uite aşa, vedem în spate la marea sărbătoare pe numărătorul voturilor victorioase, vedem predoi, hoţoi şi smardoi . Şi-i vom vedea. Ce-o să-i mai vedem!? Bine că ne-a spus CTP că sărbătoarea naţională a fost pe 16 noiembrie.

Răbdare şi tutun. Eu fără tutun.
Cu cafea!

Dr. Avi BOBOC

"6"

Oameni buni, prieteni, să ne bucuram! Peste o săptămână acum, avem un alt preşedinte. Un regim, urât regim, detestat regim...dispare. Şi odată cu el o clica întreagă. Politică şi juridică. Şi Curte! Să ne bucurăm că până şi ala, alungatul, înşelatul, dusul cu pluta, somnorosul, fost să fie preşedinte, dar abil prelucrat şi poate mai bine aşa, adică...Crin, spune de dimineaţă că nu-i da susţinere neamţului. Adică cum? Tu ala din interior care cântai imnul cu verde-nrourat spui asta? Ruşinică! Mare ruşinică! Iar diferenţa va fi mare, peste 1 milion de oameni, cât să acopere diaspora, oraşele Cluj, Timişoara sau Sibiu la un loc. Şi toată lucrarea omului, ultima sa lucrare urâtă.

Acum titlul! Şase! Evoluţia cifrei şase până la aspectul din zilele noastre a fost relativ simplă în comparație cu alte numere. Numărul destinului, cifra 6.
De ce spun toate astea? Simplu. Număratoarea inversă merge. Astăzi este şase! Mâine cinci.

Iar eu duminică rup uşa secţiei de vot. Vreau sa fiu primul!
După, fac o cruce mare! Peste drum este o mică bisericuţă.

Iar dacă este nevoie pentru întărirea spiritului continuu pentru, văd, minţi pierdute. De-ai noştri. Mari liberali daţi cu neamţul. Este bine ca în aceasta săptămână sa ne amintim tot. Sfârşitul anului 2010, apoi tot ce a urmat. Să ne amintim de colegii noştri duşi. La 60, 65 de ani. Mii de colegi. Să ne amintim de Mihai Popescu, de generalul Mihai Popescu. Să-i ierte Dumnezeu pe toţi!

  Col. (r) dr. Avi BOBOC 

avi_boboc@yahoo.com

Roman sunt, roman imi zice!

"Cum e, se zice la voi!"

Îi vezi. Vin vara. Sunt gălăgioşi. Părinţii se fac la îmbrăţişare că lăcrimează. Fie vorba între noi, plâng. Dar nu atunci. Ci în nopţile lungi de iarnă. Când nu au pe nimeni pe lângă ei. Când ştiu că fiica este departe şi până sa vină este deja întins. Pe năsălie. Dar acum sunt fericiţi. L-au adus şi pe ăla micu. Ăla nu pricepe o boabă româneşte, dar îi traduce mamă-sa. Şotul este sobru, intervine sacadat, tot în limba lui William. Ştiţi voi care? Ăla care, se zice, că şi-a însuşit o operă scrisă de altul. Omul era un „mare” analfabet. Descarcă din bagaje. Mari fleacuri la care părinţii sunt într-o mare admiraţie la fiecare produs. A doua zi te bagă şi pe tine în seamă. Îţi trece pragul. Încropeşti o discuţie. Banalităţi, politeţuri. De altfel ce să-i spui. Este ruptă complet de realitate. Soţul mai mare decât ea cu minim zece ani se face că fotografiază. Din una, alta, cuvântul buclucaş nu este găsit. Au trecut câţiva ani de insulă cu regină mamă. Auzi ceea ce nu doreai să auzi: "cum e, se zice la voi?" Care voi? Nu eşti şi tu voi! Doar vrei să votezi. Nu!?

Tot ce am scris este adevăr. Eu nu mint. Nu am de ce să mint!

Acum mă uit la furia lor că nu au votat. Nu mă satur să-i privesc. Vouă chiar nu vă este ruşine. Deveniţi ridicoli!

Avi BOBOC

Ziua Vanatorilor de Munte, organizata de Primaria Targu Ocna

Comunicat de presă - Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu Ocna

Cu privire la activitățile comemorative dedicate Zilei Vânătorului de Munte

Vineri 31 octombrie 2014, elevii Școlii Naționale de Pregătire a Agenților de Penitenciare au participat la cea de-a IX-a ediție a manifestării, ZIUA VÂNĂTORILOR DE MUNTE' organizată de Primăria orașului stațiune Târgu Ocna și Batalionul 22 Cireșoaia' din localitatea Sfântul Gheorghe.

În cadrul programului, elevii școlii au defilat pe acordurile muzicii militare, alături de garda de onoare a  Batalionului 22 'Cireșoaia', reușind să atragă atenția și simpatia publicului din Târgu Ocna, prin tinerețea și prin ținuta lor deosebită, caracterizată prin ordine și disciplină.

Tinerii elevi au depus o coroană de flori, în memoria Batalionului de Vânători de Munte, care în primul război mondial sub comanda maiorului Virgil Bădulescu și-a demonstrat vitejia și spiritul de sacrificiu la Târgu Ocna, Cireșoaia, Coșna, Vrânceanu și Oituz. 'Corpul Vânătorilor de Munte', ca unitate de elită a armatei române a fost creat la 3 noiembrie 1916, prin transformarea Școlii Militare de Schiori București, în baza Ordinului nr. 294 a Marelui Cartier General și a fost organizat pe 3 batalioane cu 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanți. Din acea zi, în cazarmă Regimentului 4 Roșiori Cotroceni — București, au început să fie selectați viitorii vânători de munte, recrutați din întreaga armată.

Această decizie se impunea cu stringență deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului 1916, au demonstrat  că lipsa trupelor de vânători de munte a reprezentat un serios handicap pentru obținerea succesului în luptele pe teren muntos — împădurit.

Acest eveniment comemorativ al vânătorilor de munte este un bun prilej pentru a cultiva în conștiința viitorilor agenți de penitenciare sentimentele și valorile istorice autentice ale românilor și pentru a păstra vie imaginea luptătorilor pentru credința și dreptatea neamului.

Subcomisar de penitenciare Mihaela Brăila

Purtător de cuvânt

Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu Ocnă

Tata

Trebuia să aleagă. Era capătul de drum. Ori rămâne în mica gară pe unica bancă şi sala rece cu geamuri sparte până dimineaţă, când poate spera la o căruţă care aducea pe cineva la gară iar la întoarcere mergeau împreună spre sat, ori pleca în noapte. Era iarnă, era frig. Dar nu era un frig foarte pătrunzător. Apoi era târziu. Locomotiva mică cu aburi abia trăgea cele trei vagoane clasa inferioară. Trebuia să ajungă la nouă seara, dar ajunseseră la zece. Mai erau paisprezece kilometrii de drum. Drum de pământ. Se hotărâse. Va pleca. În trei, patru ore, ajungea acasă. Nu putea sta. La piept, sub haina groasă de postav avea într-o pungă de hârtie trei flacoane de penicilină şi trei fiole cu apă distilată. Apăruseră din anul 1928. Întâi streptomicina, apoi penicilina. Dar se găseau greu. Atât putuseră să cumpere, atât găsiseră. Era tot avansul său luat cu o zi mai repede. Se şi împrumutase. Munca lui pe două săptămâni. Dar ştia că chenzina era puţin mai mare şi rămânea şi pentru ceva mâncare. Fata lui de sase ani, fetiţa lui mică, dar atât de inimoasă făcuse aprindere de plămâni. Avea febră mare. Îl anunţase o rudă venită în oraş. De atunci nu mai avea linişte. S-a învoit o zi, cea de mâine, sâmbătă. Acum se gândea la porţiunea cu pădure. A făcut drumul de multe ori pe jos. Dar era vară. De n-ar veni lupii! Mergea repede, îngreunat de gânduri. Repeta obsesiv Rugăciunea Inimii. Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Zăpada începuse să scârţie sub tălpi. Făcuse cinci kilometrii. Era miezul nopţii şi porţiunea cea mai grea de drum. Parcă văzute perechi de ochi lucitori. De sub norii mari, luna ieşise răspândind o nefirească lumină. Mulţumi Domnului. Era salvat! Grăbi pasul. De pe deal a văzut cătunul satului încă adormit. La unele case se vedea o dâră firavă de fum. A ajuns. Bănuia că este trei din noapte. Găsi fetiţa care gemea uşor. Frigea! Era parcă mai mică. Pe frunte avea mici picături de sudoare. I-a luat mânuţa mică în palmă. Parcă o vedea în vară când îl ajuta la muncă. „Tatii uite cherpedinul cerut”. Şotia a fugit şi a adus moaşa. Era singura care ţinea tot satul. S-a mirat când a văzut flacoanele de Penicilina G. Auzise că ar fi! După a doua injecţie febra a cedat. A deschis ochii largi. O lacrimă mică i s-a prelins de la colţul ochişorului drept. „Tatii, ai venit tatii! Iartă-mă că nu am fost cuminte!” Nu fata mea, tu eşti cuminte, a spus înecându-şi cuvintele. Tu eşti mereu cuminte!

A.B.(28.10.2014)